Până la urmă e destul de interesant, din multe puncte de vedere, ce s-a petrecut în Qatar, la cea de-a 24-a ediţie a Campionatului Mondial de handbal masculin. Reprezentativa Franţei, lucru ştiut, s-a impus pentru a 5-a oară, de această dată, în Lusail Arena, adjudecându-şi meritat “coroana mondială”, în faţa cosmopolitei selecţionate qatariene (25-22), ceea ce a dus şi la obţinerea tichetului pentru Jocurile Olimpice de la Rio de Janeiro, fără a mai trece prin turneul de calificare. Performanţa “experţilor”, conduşi de un antrenor magnific, Claude Onesta, îi poziţionează prin palmares, înaintea României şi Suediei, fiecare cu câte patru titluri, ceea ce spune multe: în handbalul masculin, francezii deţin “o cultură a performanţei”, canibalizând această disciplină sportivă de peste un deceniu. Afirmaţia aparţine directorului tehnic al naţionalei (DTN), Philippe Bana. Jucători de calibrul internaţionalilor Thierry Omeyer, Michael Guigou. Daniel Narcisse sau Nikola Karabatic (cel mai bun din lume), au devenit modele pentru tinerii aspiranţi la glorie din cele 25 de centre din Hexagon, unde se prepară marile speranţe. Impresionantă a fost însă evoluţia qatarienilor, pe care nimeni nu i-a văzut în finala competiţiei. Qatarul a intrat oricum în istoria acestui sport colectiv. Organizând pentru prima dată o competiţie de o asemenea anvergură, Qatarul a devenit şi prima reprezentativă non-europeană care a acces în finala CM. Deloc întâmplător, fiindcă şeicul Joaan Ben Hamad al Thani, preşedintele Comitetului de Organizare, chiar a avut o strategie, parte a unei diplomaţii a Regatului, conform căreia sportul este unul din vectorii majori de imagine. Noul emir Tamin bin Hamad al Thani, aflat la conducerea ţării din 1995, a înţeles că forţa imaginii şi reputaţia pot avea impactul “diviziilor” din epoca lui Stalin. Şi pentru a conta ca actor pe scena mondială, a investit în media şi în sport. Cu Al Jazeera, a oferit ţării o notorietate de amploare, sportul devenind la rândul său o altă direcţie de acţiune: organizarea de mari evenimenete sportive, investiţii în academii de excelenţă pentru formarea de sportivi, cumpărarea de cluburi în străinătate, aducerea de staruri internaţionale în campionatele locale, naturalizarea de jucători. Chiar dacă fotbalul rămâne sportul rege, făcând obiectul maximei atenţii, nici celelalte sporturi nu au rămas neluate în seamă. În atletism, Emiratul a obţinut organizarea Mondialului din 2019, la tenis Qatarul oranizează primul turneu ATP al anului, handbalul devenind o ţintă privilegiată: în 2004 a a organizat campionatul Asiei, în ianuarie 2011, cu câteva săptămâni înainte de atribuirea Mondialului la fotbal din 2022, Doha a fost selecţionată în vederea organizării Mondialului de handbal din 2015, devansând…Franţa. Ambiţia geo-politică a Qatarului este mare. Cu toate acestea, problemele de corupţie legate de atribuirea CM 2022, conform raportului Garcia, încă nu s-au stins. În timpul Campionatului Mondial de handbal pe tapet s-a pus şi politica naturalizării jucătorilor, dar în cele din urmă s-a estompat fiindcă şi alte naţionale europene (Spania şi Germania) o practică, e drept, nu cu aceeaşi intensitate. Aducând un selecţioner precum spaniolul Valero Rivero, care obţinuse titlul suprem cu Spania în 2013, la sugestiile acestuia, Qatarul i-a mai achiziţionat pe cubanezul Rafael Da Costa Capote, sirianul Kamaldine Mallash, muntenegreanul Zarko Markovic, bosniacul Danijel Saric de la FC Barcelona, spaniolul Valero Rivero jr şamd. O selecţionată cosmopolită, destul de omogenă, plină de ambiţie şi extrem de determinată. Deja, qatarezii au pus ochii pe Pep Guardiola, antrenorul lui Bayern Munchen, tot un spaniol, pe care doresc să-l aducă după expirarea contractului din 2016, pentru a le pregăti naţionala. Fireşte, pe aceleaşi principii, prin naturalizare de jucători. Diplomaţia sportivă a Qatarului nu se opreşte aici şi merită urmărită în continuare. Petrodolarii le îngăduie orice.
