Luminile Vienei

2
209

Îmi amintesc, nu fără un surâs, de momentul când un fost edil al Craiovei, nu lipsit de-ambiţii pentru oraşul pe care şi-l dorea aidoma „Cannes”-ului, odată reîntors de la Viena a anunţat planuri mari pentru oraş. Se ştie, românii revin din Occident mai ambiţioşi decât erau la plecare – deşi nu se ştie clar din ce motive. Ca şi noi, liderul comunităţii craiovene îşi dorea un oraş mai prosper, mai dinamic, cu mai mult ştaif şi glamour imprimate pe o faţă destul de fanată. Numai că toate astea se dobândesc cu timpul, graţie unui efort colectiv şi unui proiect care să conducă la fireasca aşezare a lucrurilor în peisaj, nu doar dintr-un puseu de cosmetician care iubeşte fardul şi poleiala şi uită de natura organică a lumii sale. Grandoarea unei persoane, autodesemnată ca magician local, nu poate ţine loc de stimuli sociali şi reuşite comune. Un oraş reprezintă voinţa mai multora, nu a unei persoane providenţiale. [Poate am să mă refer cândva la distincţiile operate de Max Weber în ceea priveşte formarea şi tipologia oraşelor: de producţie, de consum sau comerciale. Ce (mai) este Craiova, v-aţi întrebat vreodată?]

Viena, anunţa edilul, va părea săracă pe lângă ce planuri am eu cu oraşul nostru! Se referea, însă, nu la reconstrucţia oraşului, la refacerea unei imagini ştirbite în anii comunismului cenuşiu-nivelator, la un nivel de prosperitate, ci la împodobirea străzilor de sărbătorile iernii cu luminiţe strălucitoare cum vienezii înşişi nu văzuseră de la Franz Josef încoace! Cu ceva bani ştim că asta e posibil, dar în lumina crudă a zilei oraşul revenea la imaginea lui obosită, cu acel amestec nenatural de arhitectură veche, fanată, lăsată în paragină, peste care se prăvălea cea comunistă şi care putea să dea unui străin, mai ales, senzaţia de pastă balcanică, în care predomină cimentul rece, rictusul blocurilor tip cutie de chibrituri peste care pluteşte un straniu sentiment de ghetou amorţit.

Sunt de câteva zile în Viena, la o rezidenţă literară oferită de „quartier21” şi pot să văd luminile de sărbători ale unui oraş care a nu a încetat să atragă. Nu e vorba de ceva exorbitant, de extravaganţe tehnologice care să lase mască turistul sau pe locuitorul oraşului, deşi Viena poate fi socotită o capitală a experimentului şi a avangardei culturale. Luminile de pe Mariahilferstrasse, strada unde dă fereastra camerei mele de studiu, sunt frumoase, dar nu ies din normalitatea care procură celui care priveşte o stare de calm, iar unora chiar de tihnă. Mărturisesc că luminile cu care Craiova a fost acum câţiva ani împodobită erau mai strălucitoare, mai fanteziste, dar spre deosebire de cele ale Vienei de azi aveau menirea, poate involuntară, de a ascunde cenuşiul caselor, a clădirilor, cu mici excepţii. Expresia oamenilor rămânea în bună parte neschimbată, pentru că expresia vine din interior. Un oraș nu este doar un „vis în piatră”, ci forma astfel conturată a sentimentelor şi ideilor, chiar opuse, ale unei comunităţi. Aici, clădirile istorice ale Vienei, făcute de mari arhitecţi, sunt cele care pun lumina nopţii în evidenţă. Agresiunea luminii nu există, nici măcar în exorbitanţa vitrinelor magazinelor de lux. Ştiu că poate părea un paradox, dar este „doar” Viena, un neîncetat oraş european, în care textura arhitectonica tradiţională se împleteşte cu cea a oraşului modern, într-un grad de simbioză pe care nu ştiu dacă îl vom atinge sau măcar pricepe cândva. Tot ce putem este să sperăm, dar să nu ne amăgim: ştaiful şi valoarea se ating în generaţii de muncă, de creaţie, iar Viena este un oraş unde creativitatea este la ea acasă, inclusiv în varietatea expresiilor umane. Nu întâmplător se vorbeşte de „oraşe creative”, adepte ale schimbului cultural şi tehnologic neîncetat. Într-un top 5 al celor mai creative oraşe româneşti Craiova lipseşte. Şi asta ar fi o temă de discutat.

Viena, oraşul cu cea mai bună calitate europeană a vieţii în ultimii ani, este un asemenea oraş. „quartier21”, rezidenţa unde voi sta două luni, alături de artişti din SUA, Africa de Sud, Germania, Turcia, Cehia, este parte a unui vast centru cultural, Museums Quartier Wien (prescurtat MQW), care cuprinde 60 de entităţi culturale, un loc de întâlnire al artelor (Tanzquartier Wien aici îşi are sediul), săli de expoziţii, de teatru, muzee pentru copii şi tineret („Halle E+G” e un teatru de musical renumit), ateliere, cafenele, restaurante etc. Este considerat al cincilea centru cultural din lume, ca pondere (7000m2), şi a fost finalizat cu bani mulţi în 2001, în jurul unor clădiri istorice din secolele XVIII şi XIX. Muzeele „Leopold” (cu operele lui Egon Schiele în prim plan), „mumok” (avangarda internaţională şi austriacă, cu peste 10.000 de lucrări, peste 1600 de artişti, dintre care Kokoschka, Picabia, Magritte, Max Ernst sau Mondrian sunt la loc de cinste) sau Kunsthalle (artă contemporană) aici îşi au sediul, şi aştept cu nerăbdare deschiderea marii expoziţii Giacometti dedicată marelui sculptor italian, din17 decembrie.

Deschisă din anul 2002, rezidenţa „quartier21” a găzduit până acum peste  500 de artişti, chiar vreo şapte-opt scriitori, ceea ce arată un anume interes al organizaţiei pentru literatura română, graţie generozităţii lui Elisabeth Hajek, coordonatoarea „quartier21”. Sigur, dacă ar fi şi tradusă în germană ar putea fi mai cunoscută, dar pentru acestea sunt necesare fonduri, proiecte comune care să implice scriitorii şi traducătorii, dar mai ales editurile străine. Mă refer la autorităţile române, fireşte, fundaţiile străine fac deja destul pentru artiştii noştri. Poate nu ar fi rău să înfiinţăm şi noi astfel de fundaţii care să ofere asistenţă financiară şi logistică artiştilor români. Nu sunt fonduri pentru cultură? Am mai auzit povestea asta. DNA-ul ne arată în fiecare zi cât şi cum se fură într-o ţară pe care o căinăm cât este de „săracă”. De la sărăcia mentală până la cea financiară nu este decât un pas. Până atunci, scriitorul român se descurcă cum poate şi speră ca numele său să nu treacă neobservat prin memoria Occidentului. Una încăpătoare, dar foarte selectivă. Cu toate astea, luminile Vienei îi adăpostesc pe toţi.

Într-un articol viitor am să vă povestesc despre „Viena 2020”, un proiect turistic menit să facă din capitala Austriei un pol de atracţie universală. Dacă mai era nevoie…

NICOLAE COANDE – corespondenţă din Viena

2 COMENTARII

  1. “Un oras e o lume”, asa spune cantecul….
    “Un oras e ca o femeie. Dupa ce o cunosti, nu mai prezinta nicio importanta.”, zicea, intr-o replica de film Robert Hussein.
    Am vazut si eu Viena, pentru prima data, ca turist, prin anii ’75… Frumos oras, cu un anumit parfum, cu o anumita tinuta arhitecturala, cu o viata ce pulseaza ca un ceas linistit, intr-un colt, fara sa te deranjeze tic-tacul lui.

    Pe langa acele caramizi din cladiri, acest oras adaposteste niste cladiri construite din caramizi ”culturale”, despre care dvs., d-le Coande, vorbiti atat de frumos.
    Acele caramizi sunt flacari peste timp, arse in sufletele celor au creat si creaza cultura. Inima unui oras sunt artistii lui.Sufeltul unui oras este cultura, pe care o creaza artistii lui, ce traiesc vremelnic sau nu, in acel oras.

    Antiteza cu orasul Craiova, in care traiti, de fapt, e un pic trista. Are o culoare cenusie. Prin activitatea dvs., puteti sa atenuati acest cenusiu. Sa-i dati o mica stralucire.

    Am retinut fraza:

    ”Nu sunt fonduri pentru cultură? Am mai auzit povestea asta. DNA-ul ne arată în fiecare zi cât şi cum se fură într-o ţară pe care o căinăm cât este de „săracă””..

    Dupa care as spune asa:
    Iata cat de bogata e saracia din tara noastra!
    Se fura, se fura si tot nu se mai termina cu furatul…
    Trista situatie!
    Din care o iesire trebuie sa existe.
    Succes!
    Astept si urmarea…

Comments are closed.