Departe de „cea mai bună dintre cele posibile”, de care vorbise, cu peste trei veacuri în urmă, gânditorul german Gottfried Leibniz, chiar prin zorii Iluminismului ce-avea să inaugureze lunga epocă a modernităţii, lumea în care trăim la început de secol şi de mileniu pare marcată de un cortegiu al contradicţiilor ce impune reevaluarea, în termeni tranşanţi, a înseşi ideii de progres. Politicienii, aşa cum se manifestă nu fără o mare doză de optimism distribuit în retorici parcelate pe criterii neomogene, diferenţiate de o geografie a Puterii, ea însăşi consecinţă a unei lungi şi disputate Istorii, se prezintă, prin definiţie, nişte agenţi ai progresului cu orice preţ.
Pentru majoritatea dintre ei, Lumea nu mai e „aşa cum este”, ci cum cred, vor şi, deseori, cum le place lor să fie. Cine, dacă nici organizaţii internaţionale precum ONU par, într-o pierdere de reputaţie şi tot mai decuplate de la statutul cu care sunt investite, mai e interesate de realităţi tot mai precare în care însăşi ideea de progres s-ar cuveni reciclată, pornind de la reevaluări teoretice şi, de aici, la o revigorare a sa într-un recurs la valorile tot mai risipite ale trecutului nu mai par interesate?
Un cercetător de la prestigioasa Cambridge, Peter Wagner, nu ezită, într-o recentă carte („Progress A Reconstruction”, apărută în 2016) să pledeze pentru o reformulare a ideii de progres prin reparcurgerea istoriei şi evaluarea impactului acesteia. Fiindcă, susţine el, experienţele ultimilor cincizeci de ani permit regândirea progresului într-o manieră mai potrivită. Fiindcă, probabil mai mult decât de un sfârşit al progresului (în formele unui avânt de dimensiunea unei „revoluţii” totale şi, într-un fel mai subversiv, şi totalizante, cu tot ceea ce presupune procesul unei globalizări de neoprit), ar trebui să ne gândim la începutul unei noi concepţii. Astăzi, în vremuri de sfârşit al modernităţii, progresul nu se bucură de o mai bună reputaţie. Năruite multe dintre aşteptări, el e din ce în ce mai acuzat că produce dezastre şi consolidează inegalităţile, devenind parte responsabilă a crizei pe care o traversăm. O criză în act de mai multă vreme şi care ameninţă să devină cronică.
Par pierdute în subsolul gândirii proiective marile idealuri de libertate şi de soluţionare a diferenţelor sociale, ca şi cele economice. Mileniul în care am intrat nu fără un bulversant spirit de precipitare hei-rupistă (în ciuda alarmelor catastrofice cu tentă „apocaliptică”! se decantează spre evidenţa – greu de recunoscut în absenţa unei suferinţe – că lumea pare pe sfârşite. Că idealurile de socializare (altele decât cel al mecanismului „reţelialist”, deja disputat între extremele Binelui şi Răului!), de egalitate şi de democraţie, sunt de-acum epuizate şi cu ele par a se goli de conţinutul instrumentelor care le serveau funcţionarea: Statul-naţiune, în principal, şi odată cu el parlamentele, partidele, sindicatele, economia naţională, exercitarea puterii politice. Până acolo unde ating raporturile personale (conflictele generaţioniste şi afectarea chiar a amiciţiei prin dispute aşa-zicând de ordin „politic”) şi ale vieţii familiale (superfluu a observa mai ales în rândul politicienilor divorţurile multiplicate ca să nu mai vorbim de amantlâcul devenit aproape un modus vivendi) etc. Toate acestea se reflectă în pierderea unei coeziuni sociale şi în pierderea valorilor care constituiau apanajul unei etici difuze şi instituţionalizate.
Au apărut şi s-au generalizat entităţi mai mari şi mai complexe care iau locul naţiunilor, ajungând chiar, într-un viitor nu prea îndepărtat, la o aproape absolută globalizare politico-economică. Un nou – şi un altfel – de Imperiu, cum îl conturaseră Antonio Negri şi Michael Hardt în celebra lor carte, ca un Commonwealth (al doilea tratat al celor doi gânditori contemporani).
Cazul UE e un exemplu cvasi-tipic pentru schimbări al căror viitor, dincolo de un optimism de faţadă, puţini se încumetă să-l anticipeze în amploarea lor disputabilă. Fiindcă, împărtăşind forme de legislaţie, regulamente şi asistenţă reciproce, drumul unei reale integrări e încă foarte lung, tocmai datorită obstaculării sale de către câteva state-naţiuni nepregătite la renunţarea prerogativelor lor dispuse, cum s-a văzut chiar în ultimele săptămâni, să revină înapoi şi să repună în discuţie acordurile deja încheiate, din dorinţa de a menţine controlul politic şi de a-şi salva propriile interese.
În concluzie, e greu, dacă nu chiar riscant, a recunoaşte evidenţa năruirii celor trei propulsori ce-au însoţit până de curând modernitatea: socializarea, egalitatea şi democraţia, care, fiecare, pare să se fi pierdut pe drum şi care s-ar cuveni reiterate pornind, desigur, de la noi logici, din diverse puncte de observaţie, fără a se lăsa condiţionate de trecut.
Şi nu cumva, în valurile de retrezire a opiniei publice tot mai refractare la persistenţa crizelor, îşi au drept explicaţie şi miză tocmai obiectivul unei resetări la nivel planetar printr-o reacţie care să nu fie înglodată în vreo nostalgie revolută după trecut, ci orientată exclusiv spre reînnoirea unor principii care să deschidă măcar o spirală a speranţei?. Căci o reformare a ideii de progres care, orice ar spune adulatorii publici ai realităţii pe care o trăim azi sub acest spectru, presupune, în fapt, o reparcurgere a istoriei şi o evaluare a impactului pe care l-ar genera, e mai mult decât necesară. Pare a fi chiar obligatorie!
