Un vlăstar de boierime olteană

0
122

Ivit pe lume în anul naţionalizării şi aparţinând unei familii ţărăneşti bântuite de sărăcie, întâile percepţii şi reprezentări pe care le-am căpătat şi conservat, în copilărie şi adolescenţă, despre istoria trecută a satului natal, cu ordinea ei seculară, aveau să fie în mod fatal cele marcate şi, în bună parte, degradate de agresiva ideologizare bolşevică. Într-o dihotomie pauperă, simplistă şi caricaturală, lumea pe care n-apucasem s-o cunosc se împărţea în „răi” (boieri şi chiaburi, moşieri şi burghezi, exploatatori şi spoliatori ai celor oropsiţi – în limba de lemn a propagandei de atunci şi de mai târziu) şi „buni” (ţăranii, săraci şi sărăciţi, harnici şi cinstiţi, frumoşi şi curajoşi, în fine, adevăraţii eroi ai neamului).

Şi totuşi, în ciuda întregii maşinării puse la lucru de un uriaş proces de bolşevizare, două confesiuni făcute cu acea îngrijorare conspirativă a vremurilor m-au surprins şi aveau să mă însoţească prin ani ca un fel de probă de destin: al meu şi al epocii pe care o străbăteam în cadenţa marşului triumfalist spre „cea mai luminoasă epocă a ţării şi a omenirii” decretată a fi cea a comunismului învingător. Prima mărturisire intrigantă mi-a făcut-o, în câteva reprize, bunicul patern şi ea se referea la figura boierului Traian Nicolache (Nicolaescu, în acte), cu doar câţiva ani mai tânăr decât el şi pe care, deci, îl cunoscuse destul de bine. Iar ceea ce bunicul îmi relata contrazicea în mod vădit tot ceea ce se spunea în mod oficial. Fusese, îmi relata bunicul, unul de-al lor: harnic, dăruit lucrării pământului şi comunităţii săteşti, înţelegător şi generos cu cei aflaţi în nevoi, orgolios de forţa cu care mânuia plugul şi toate celelalte probe ale muncii câmpului, până acolo încât îşi incita consătenii, duminica la chefurile din curtea boierească, la distractive concursuri de rezistenţă: cine reuşea să urce, pe scările conacului, un sac de 6 băniţi cu cereale, era declarat învingător şi premiat cu un butoi de vin.

Cea de-a doua mărturisire avea să vină din partea bunicii materne şi privea un alt detaliu, a cărui semnificaţie, nelipsită de o simbolistică de destin, mă urmăreşte şi astăzi: era vorba de bunicul meu matern, decedat, timpuriu, cu câteva luni înainte de venirea mea pe lume şi care, foarte sărac, refuzase, dint-o mândrie insolită, să lucreze pământ în arendă de la boierul Nicolache. Şi, într-un mod cu totul straniu, boierul nu doar că îi purta pică, ci, dimpotrivă, ajunsese să-l onoreze ca pe un egal al său, invitându-l, duminica, la masă ca pe un musafir de vază. Era, am descifrat târziu, un fel de a premia spiritul de independenţă. Şi de mândrie.

Aceste două amintiri-mărturii au constituit subiectul şi pretextul unei relativ scurte, dar intense şi instructive, emoţionante întâlniri colocviale pe care am avut-o, într-una din zilele trecute, cu ultimul moştenitor al boierilor Nicolaescu-Nicolache. N-am ştiut de existenţa d-sale. Prilejul mi l-a oferit scriitorul şi prietenul Ion Munteanu, autor al unei particulare cărţi evocatoare, în fază de redactare, cu profil de monografie sociologică, despre destinul acestui ultim supravieţuitor al neamului boieresc cu rădăcini istorice olteneşti mergând până la Mihai Viteazul.

Născut, la Craiova, în 1941, pe Horia Dinu Nicolaescu n-aveam cum să-l fi întâlnit nici în satul meu natal şi al străbunilor săi, Georocu-Mare, nici în Bănie, de unde fusese forţat să plece, împreună cu familia, în 1948, după naţionalizare, la Bucureşti, beneficiind de generozitatea unui prieten al tatălui.

Biografia sa e eclatantă, împrumutată parcă unui roman mai curând din arealul marii literaturi sud-americane. Fiu al celebrului avocat Dinu Nicolaescu-Nicolache, apărător al lotului de comunişti în procesul din 1934 de la Craiova (din care făceau parte Gheorghiu-Dej, Ana Pauker şi alţii[*]), actualul muzician, stabilit la München după un auto-exil legal, îmi apare, în relatările sale precipitate, străbătute de o extraordinară exactitate a detaliilor, ca un personaj fabulos, acceptând doar un patetism frust, al întâmplărilor, altminteri de un dramatism uluitor. Mă uimeşte mai ales absenţa vreunor resentimente şi a vreunui spirit de vendetă, substituite de o nobleţe, fireşte a revoltei, absolut legitime, dar nu împotriva unor indivizi, ci a unei degradări a timpului şi a istoriei, cu tot ceea ce presupune aceasta.

Straniu, într-un parcurs biografic plin de obstacole, de lipsuri şi de suferinţe, materiale dar mai ales morale, Horia Nicolaescu ajunge, pe la mijlocul anilor șaizeci, profitând de scurtul dezgheţ ideologic al societăţii româneşti, să organizeze, să conducă, în calitate de dirijor şi solist, formaţii şi orchestre de muzică (de divertisment dar mai ales de jazz, împărtăşind bucurii şi necazuri, evenimente şi succese cu figuri remarcabile ale culturii noastre, precum Ştefan Iordache, Ştefan Bănică, Gheorghe Dinică, Aurelian Andreescu, Dan Spătaru şi atâţia alţi faimoşi muzicieni.

N-are, cum spuneam, resentimente. S-a întors, după 1989, dar şi mai înainte, petrecându-şi concediile în ţara pe care a continuat s-o iubească ca un bun român, aşa cum s-a considerat mereu, să refacă ceva din moştenirea familiei. N-a prea reuşit, dar nu acuză, ci doar regretă. Oripilat doar, ca şi noi, de persistenţa unor tare nenorocite ale unui mental bizantin. Însă ceea ce seduce cu adevărat la acest român de viţă nobilă este bogăţia amintirilor, cultul memoriei străbunilor, toate încorporate sub spectrul unei nostalgii cu adevărat magice.


[*] Recompensă, urmare a oficiului de apărător al liderilor comunişti, Dinu Nicolache nu doar că n-a avut, dar a şi îndurat consecinţe încă şi mai dramatice. Casa şi acareturile din Craiova, situată undeva în spatele actualului stadion, deşi scăpate de naţionalizare, i-au fost luate, prin „poruncă” de… hingher, de pe o zi pe alta, de către şeful securităţii regionale de la acea vreme, cel care, câţiva ani mai târziu, îl va răpi, la Bucureşti, de pe stradă, fără vreo acoperire legală şi-l va reţine, clandestin, în beciurile odiosului serviciu securist, timp de trei zile, de unde avea să fie eliberat, la insistenţele soţiei, urmare a intervenţiei lui Gheorghiu-Dej. Însă odată cu averea, i s-a luat irevocabil şi dreptul de a profesa, gest ce avea să-i marcheze tot restul anilor pe care i-a mai avut de trăit.