Peste hipodromul din Craiova au coborât norii. O pâclă subţire inundă cerul dinspre oraş, dar nu s-a pornit încă ploaia și caii mai pot să fie scoşi la antrenamentul zilnic. Călăreţii sunt şi ei pregătiţi, aşteaptă liniştiţi în boxe, alături de caii lor. Sunt trei fetiţe şi un băiat, toţi echipaţi cu cizme până la genunchi şi căşti, oarecum masive pentru dimensiunile lor, mai degrabă fragile. Când îşi aud numele, cal şi călăreţ ies din hambar, disciplinaţi. În pragul uşii vechiului adăpost, caii par enormi şi conducătorii lor, aşa cum sunt, doar nişte copii.
Regula spune că trebuie să se oprească în dreptul unei bănci de lemn, care este plasată lângă intrare şi de care trebuie să se ajute ca să urce-n şa. Sub privirile antrenorului Sergiu Pistorel, fiecare sportiv întinde piciorul şi, dintr-o săritură, este sus pe cal. Nu există greşeli: de la cel mai mare şi până la cel mai mic, toată lumea execută perfect şi uşor mişcarea, încă de la prima încercare. În câteva minute, toţi patru sunt strânşi în menajul din partea dreaptă a fostei piste de alergare. Grăbind şi el pasul, antrenorul trage poarta în urma lor: peticită în multe feluri, lemnăria sună dogit, a vechi.
Dincolo de mica îngrăditură, pista de alergare se desfăşoară liberă. Pe mai mulţi kilometri până la liziera parcului, pământul din ţarc e mâlos, amestecat cu paie ude. Pentru cei care nu sunt călare, ar fi necesară o pereche de cizme; copitele cailor îl parcurg însă foarte uşor. Cei care sunt scoşi acum la încălzire sunt cei patru membri ai echipei de călărie a Clubului Sportiv Municipal Craiova: Vlad Gruia, cu calul Oskar; Claudia Ghiţulescu, călare pe Amadeus, Carla Dobrică şi calul Credo şi, cea mai mică, Raisa Bunăiaşu, care o conduce pe Graţiela. Şi acum, ca de fiecare dată când sunt scoşi la încălzire, perspectiva orizontului acţionează magic asupra cailor, care se pun rapid în mişcare. Ghidaţi de călăreţi, dau o tură până la limita ţarcului, apoi se întorc în fugă. Când sunt aliniaţi la primul obstacol, din trupurile lor masive răzbate un freamăt slab, imperceptibil, dar pe care călăreţii din şa îl simt şi ştiu: caii şi-au ieşit din efort. Adică, încălziţi pentru probă.
„Toată lumea este pregătită?”, întreabă, tare şi autoritar, antrenorul. Cu picioarele înfipte în pământul cleios, priveşte la copitele aliniate în şir. Cercetează bine, ca şi cum s-ar asigura că spiţele unui biciclete sunt în perfectă stare de funcţionare, apoi dictează startul. La o fracţiune de secundă, caii zboară prin aer, plutind puţin peste stăvilarul din lemn. Este primul dintre obstacole, apoi mai urmează şi altele. Până să se pornească ploaia, ca filtrată printr-o strecurătoare, călăreţii prind aceeaşi formă: puncte negre, unite, care fug împreună, se opresc şi sar.
Raisa, mezina echipei
Clubul Sportiv Municipal Craiova are, pentru secţia de călărie, cinci cai, iar ceilalţi cinci sunt ai copiilor, cumpăraţi de părinţi. Toţi caii sunt cazaţi şi îngrijiţi la fel, în hambarul de la intrare. Cu mult mai bătrâni, cei ai clubului sunt folosiţi mai mult pentru primii ani de antrenament. Cea mai iubită este Graţiela, o iapă roşcată, de talie medie, pe care, respectându-se obiceiul, a primit-o în grijă cel mai tânăr membru al echipei. „Pe calul meu îl cheamă Graţiela şi este foarte frumos. Am învăţat să fac pas, trap, galop şi sărituri peste obstacole”, se prezintă, ca la şcoală, Raisa. În tot acest timp, antrenorul o priveşte atent, interesat să vadă cum îşi struneşte fetiţa calul. Cu forţa a peste 700 de kilograme, animalul bufneşte, uşor nervos, la urechea sa, dar Raisa nu se sperie câtuşi de puţin: îi mângâie botul şi Graţiela se linişte ca din senin.
Raisei i-au plăcut caii de când era foarte mică şi nici părinţii nu ştiu de unde a venit această chemare. Îşi amintesc însă exact cum a început totul. Se plimbau prin parc într-o vară, când au ajuns, în treacăt, şi la hipodrom. Caii erau scoşi, ca şi astăzi, la încălzire. Privindu-i, Raisa şi-a dorit să urce în şa, apoi să rămână la hambar ca să îngrijească de un căluţ al ei. Oricât a insistat, nu s-a putut. „Pentru acest sport, este foarte importantă forţa copilului și Raisa, nefiind dezvoltată fizic, nu ar fi putut să ajungă la sărituri. Ni s-a spus să aşteptăm ca să mai crească. Am crezut că a uitat de această pasiune, dar în toamnă a insistat foarte mult. De atunci, în fiecare zi, cât ne permite şi vremea, facem eforturi să venim”, povesteşte mama Raisei, care o asistă zilnic la sărituri.
Din toamnă, lucrurile au avansat mult pentru Raisa. Nu mai este un simplu fan al cailor, ci este un călăreţ autentic: are echipament complet şi a primit în grijă chiar un cal. Călăria a făcut-o mult mai responsabilă. Deşi are animăluţe acasă şi alte activităţi, nimic nu a determinat-o să fie atât de implicată precum grija pentru cal. „De când domnii antrenori, care au încredere în ea, i-au încredinţat-o pe Graţiela, bijuteria hipodromului, Raisa este mândră de această realizare a ei şi este mai responsabilă. Suntem, sper eu, pe un drum bun şi o vom susţine atâta timp cât ea îşi doreşte să facă acest lucru”, mărturiseşte mama. A făcut această promisiune şi aşa va fi.
Trei ani de antrenamente pentru Claudia şi Amadeus
Până să-l aibă pe Amadeus, Claudia a îngrijit-o şi ea pe Graţiela. Chiar din primul an de competiţie, a obţinut rezultate bune – locul al II-lea la finala campionatului naţional de sală, ceea ce a făcut-o vice-campioană naţională la categoria sportivi debutanţi. Are, acum, propriul cal, pe Amadeus, un pur-sânge românesc energic, care o pune mult la încercare. „Ne-am antrenat mult timp împreună, ca să ne cunoaştem şi să reuşesc să-l controlez”, spune, sigură pe ea, Claudia. Experienţa acumulată în cei peste trei ani de antrenamente şi multe competiţii au făcut-o să înţeleagă şi care sunt micile secrete ale acestui sport nobil. „Contează foarte mult să ajungi să-ţi cunoşti calul, se creează o relaţie între cal şi călăreţ. Contează mult şi antrenamentele, dar şi dacă îţi face plăcere sau nu. Dacă nu îţi face plăcere să practici acest sport, nu poţi să reuşeşti”.
Purtându-şi mândră costumul de călărie, înzestrată fiind şi de la natură cu o frumuseţe aparte, Claudia este un alt exemplu de pasiune mai presus de orice şi concurentul pe care echipa se bazează.
„Credo, pentru că-mi dă încredere”
La cei 13 ani ai săi, Carla Dobrică nu are nici o tresărire când urcă în şa pe cel mai înalt dintre cai. Credo este, înainte de toate, exemplarul care se distinge printr-o statură impozantă. Îi întrece în înălţime pe toţi ceilalţi cai, dar călăreţul cu ochi scânteietori şi privire caldă ştie exact cum trebuie să-l controleze şi să-l facă să-şi plece grumazul. Carla a pornit şi ea tot de la o vizită la hambar, unde s-a îndrăgostit iremediabil de cai. Şi-a convins uşor părinţi să o lase să facă echitaţie şi, după ce a primit acceptul lor, şi-a făcut programul zilelor în funcţie de nevoile cailor, de cum trebuie curăţaţi şi hrăniţi, cum trebuie scoşi la încălzire. „Numele lui este Credo, avem o relaţie superbă de prietenie: mă iubeşte şi eu îl iubesc, la rândul meu. Cred că fără această relaţie nu am putea face prea multe. Îl cheamă Credo pentru că am foarte mare încredere în el şi cred că numele acesta este perfect pentru un cal care mă ajută”, spune Carla, lipindu-şi tâmpla, afectuos, de capul animalului. Ştie că într-o competiţie se combină mai mulţi factori – noroc, strategie, starea calului – însă competitorii, oricât ar fi ei de puternici, nu sunt chiar de neînvins, atâta timp cât îl are pe Credo.
Cei mai buni prieteni
Vlad Gruia şi calul Oskar sunt campionii clubului, ei obţinând, după foarte mulţi ani, şi primul premiu: locul I la campionatul naţional de sală – sărituri peste obstacole, categoria cai debutanţi. „Pe calul meu îl cheamă Oskar şi avem o relaţie foarte bună. Nu ne-am certat niciodată până acum, ne înţelegem foarte bine”, îşi prezintă, cu duioşie, Vlad prietenia sa cu calul.
Oskar este un cal frumos şi extrem de puternic, iar el, cel mai experimentat dintre călăreţii clubului. Cât timp se află împreună, la hambar sau pe terenul de încălzire, vorbesc mai tot timpul. Mai bine spus, Vlad îi vorbeşte calului, adresându-i-se ca unui prieten. Din când în când, pentru a-l face să-l înţeleagă, îl mai serveşte şi cu rondele de morcovi şi cuburi de zahăr. „Vin şi şapte zile din şapte, dar, de regulă, sunt aici în fiecare zi, mai puţin lunea când este liber. De patru ani practic acest sport şi am observat că, într-un concurs, nu contează numai atuurile ca să câştigi, mai este şi după noroc”. Mama care-l însoţeşte la antrenamente şi care l-a ajutat cumpărându-i până şi un cal, chiar pe Oskar, spune că pasiunea lui Vlad pentru călărie este puternică, de neoprit. De aceea, nu poate să-l ducă decât într-un singur loc: „acolo unde îşi doreşte – sus”.
Performanţă în condiţii modeste
Copiii, caii şi cei doi antrenori, fraţii Sergiu şi Robert Pistorel, se antrenează în condiţii extrem de modeste. Hambarul în care sunt ţinuţi caii este micuţ, cu boxe puţine, şi oricât ar munci, sportivii tot nu reuşesc să crească mai mult confortul pentru prietenii lor de curse, decât cu un aşternut cât mai proaspăt pe care animalele să-şi doarmă nopţile. „Am avea nevoie de multe lucruri ca să putem ajunge la un nivel de performanţă. În primul rând, ne lipseşte un manej acoperit, o clădire unde, dacă ninge sau plouă, sportivii să poată să-şi execute antrenamentele în condiţii bune. Ţinând cont că noi ne ocupăm numai cu sărituri peste obstacole, ca disciplină, ne-ar trebui o garnitură de obstacole nouă, colorată cu diverse forme, aşa cum întâlnim în concursurile de specialitate. De fapt, ne lipsesc mai multe dotări, dar acestea sunt cele care ne dor mai tare şi am avea mare nevoie”, spune, cu resemnare, Sergiu Pistorel. El este omul care, chiar şi atunci când nu exista secţia de călărie, nu s-a clintit de lângă cai. Deşi nu primea nici o simbrie, ani de zile s-a încăpăţânat să vină şi să-i hrănească. Tot efortul pentru a nu se stinge şi ultima urmă din echitaţia care a fost odată.
În anul 2003 a fost ultimul concurs organizat pe hipodromul de la Craiova şi Sergiu Pistorel era tot acolo, îşi aminteşte fiecare probă din concurs. Odată cu acea competiţie de sărituri peste obstacole, au încetat și toate activităţile. Din 2013, de când a fost înfiinţată secţia de călărie în cadrul CSM Craiova, o rază de speranţă a ajuns şi la hipodrom. S-a pornit cu primul val de sportivi, Vlad, Claudia şi Carla, care au început să ia premii, şi este în formare valul doi, în frunte cu Raisa. „Suntem o echipă în formare, la început de drum. Copiii noştri, cu toate că sunt aceste condiţii, se pregătesc destul de bine şi au luat câte un premiu la fiecare concurs la care s-au prezentat. Iar simplu fapt că sunt calificaţi, în fiecare an, la finala campionatului naţional, este un lucru bun”, se îmbărbătează Sergiu Pistorel. Privindu-şi primii elevi, deja experimentaţi, şi pe cel mai mic dintre ei, Raisa, care se ţine şi ea mândră în şa, viitorul parcă arată altfel.
Poate nu aşa cum şi-ar dori antrenorul, cu un hipodrom dotat, precum sunt cele din ţară – şi, mare păcat, spune, pentru că al nostru este cel mai mare şi cu tradiţie – sau cu cai tineri, cumpăraţi chiar de club, dar cu o pasiune puternică, adevărată, care naşte marii campioni.
