Revolta fondului nostru ne-reformist

0
154

În era unui nou şi pernicios analfabetism cultural, nu ştiu câţi dintre tinerii de azi, liceeni ori, mai grav, universitari filologi, au citit ori măcar au auzit de un studiu al tânărului, pe atunci, Lucian Blaga, cu un titlu pe cât de inedit pe atât de legitim. Se numea „Revolta fondului nostru nelatin” şi apărea, în 1921, aşadar pe la începuturile carierei şi operei marelui poet şi gânditor din Lancrăm. Faptul că îşi făcuse loc în paginile publicaţiei „Gândirea”, încă departe de derapajele sale ideologice, unele reale, altele atribuite peste decenii, până azi, în numele unor forţări nu mai puţin ideologie, are o semnificaţie care, din raţiuni de spaţiu, nu-şi găseşte aici necesara oportunitate.

Succint, relativizând (fără a-l dezavua în vreun fel) ceea ce el numea un „orgoliu al latinităţii noastre”, autorul considera că ar fi sosit atunci momentul unui necesar „bun simţ”. Însă nu despre accentele, corecte în dialectica lor internă, ale acelui articol publicistic îmi propun să discut aici, ci, printr-o ciudată similaritate, reacţia lui Blaga m-a făcut să-mi amintesc, cu aceeaşi nedisimulată revoltă, şi despre un alt „orgoliu”, încă şi mai pernicios şi care ne bântuie conştiinţele de peste un sfert de veac. Mă refer la iureşul „reformist”, înălţat la un mega-orgoliu, pe care niciun guvern, niciun minister, nicio formaţiune politică ori vreun analist moftangiu nu uită să-l reclame cu o insistenţă şi o frecvenţă demnă de calendarul sărbătorilor legale.

Când nu e substituită cu termeni precum schimbarea şi, mai nou, resetarea, reforma asta scandată cu fiece prilej a ajuns, în mod cât se poate de paradoxal, un motiv de spaimă: generează frisoane, ca semne ale unei febre anunţate ale cărei consecinţe mai degrabă maligne, de nu cumva chiar dezastruoase nimeni nu le ia în seamă. Şi nici măcar după ce efectele, catastrofale deseori, apar în toată evidenţa lor nedorită.

Actualul Preşedinte, noul premier şi aproape toţi miniştrii săi tehnocraţi n-au reuşit să se sustragă acestei maladii. Primul, „stătător de ţară”, se grăbise chiar să preanunţe o (altă, nouă?!) reformă a educaţiei; prin celelalte ministere febra schimbărilor se resimte tot în anturajul „reformist”. Experimentul de la ministerul învăţământului, cu scoaterea latinei şi cu celelalte mutări în cadrul curriculei şcolare a generat deja o dezbatere mai mare decât elanul orgolios al „reformei”.

Nu neagă nimeni, în propriul său demers biografic şi, până la urmă, chiar destinal, nevoia de schimbare. Nu e posibil, nici logic şi cu atât mai puţin biologic”, o schimbare structurală de proporţii; atrage, printre altele, o agresiune asupra identităţii şi, la nivel social, poate genera nelinişti susceptibile de nevroze pe care nicio nu le poate vindeca.

Este tot atât de adevărat că societatea, Lumea, ca şi indivizii ce le alcătuiesc, se află, azi mai mult ca oricând, într-o continuă schimbare. Numai că adaptarea în salt, precipitat, fără acea plasă de siguranţă defensivă nu e deloc recomandabilă. Din integrarea noastră europeană (în mare parte manipulată, fiindcă, orice s-ar spune, n-am fost niciodată altceva decât europeni) s-a făcut o veritabilă manie ale cărei resurse par încă la fel de bogate. Sigur că, membri ai unei comunităţi supra-statale de interese (deşi se discută cu destulă vigoare încă ambiguitatea acestui atribuit de supra-statal, îndeosebi în contextul unei Uniuni inegale ori, dacă se preferă, cu mai multe… viteze) a trebuit să ne aliniem îndeosebi legislaţii, poate că şi comportamente la nivel instituţional, că or mai fi rămas încă lucruri de renovat, poate chiar de clădit. Însă a ne nega singuri şi cu o voluptate cu totul păguboasă înfăptuiri şi demersuri ce ne-au făcut demni de stimă şi de respect de-a lungul unei Istorii atât de insinuase şi, deseori, plină e capcane şi de vitregii mi se pare unul dintre ororile acestui prezent nemilos.

Un simplu exemplu pe post de experiment ar fi suficient să justifice teza noastră de mai sus: distanţa – pe alocuri astronomică – între calitatea învăţământului autohton, marca Spiru Haret, şi cea a celui din ultimele decenii, deturnat şi răsturnat, într-un ritm ameţitor, în numele unor reforme, după care rămân ca probe semidoctismul, incultura chiar, ca şi un analfabetism desuet, amintind cât se poate de tragic de vetuste vremuri seculare.