Eugen Negrici în “Sesiunea de toamnă”

0
52

Ultima carte a criticului, istoricului literar şi profesorului de literatură română contemporană, la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii din Bucureşti şi anterior Facultatea de Litere din Craiova, se cheamă “Sesiunea de toamnă” (Ed. „Cartea românească”, 2015), un “jurnal“, într-un fel insolit, cum însuşi îl defineşte, în sensul că înregistrează “schimbările de perspectivă şi de ton pe care (…) le-a înlesnit scurgerea timpului“. Definindu-şi jurnalul “Sesiune de toamnă“, adică oportunitatea unor reexaminări, Eugen Negrici, mulţi ani dascăl universitar agreabil la Facultatea de Filologie din Bănie, răsplătit cu titlul de “Doctor Honoris Causa“, în urmă cu un an, deloc incomodat de egolatria pedantă, prezentă inevitabil, lansează de fapt o provocare celor care îl ştiu. “Jurnalul” său poate avea o minoră dimensiune documentară, aşa cum au şi însemnările lui Andrei Pleşu “Note, stări, zile” (Ed. „Humanitas”, 2010) a căror structură, am observat, o “apreciază“. Însă e vorba şi de altceva. Eugen Negrici se propune exacerbat ca reper moral, deşi “evoluţiile inavuabile“, unele dintre ele, nu-l recomandă deloc, şi chiar amuză. Dar patimile omului sunt nenumărate, ca nisipul mării, şi ne-o spune chiar domnia sa: “iubirea e o chestiune de avitaminoză“. O posibilă îndreptăţire a jurnalului ar fi excelenţa stilistică, dar e prea puţin, fiindcă are şi alte ingrediente, unele curioase. La Craiova, în anii ’70, Eugen Negrici atinsese pubertatea intelectuală. Bine pregătit filologic, cu consistente lecturi beletristice, neignorând subtilităţile tehnice ale criticii şi istoriografiei, făcea o figură interesantă în peisajul mediului academic. Plăcea studenţilor, la cursuri şi seminarii, la şuete la o cafea la “Agop”, dar şi studentelor, publica în “Ramuri“, cu Alexandru Piru redactor-şef, cronici literare, în 1969 (a publicat şi mai târziu), etalând o bună cunoaştere a literaturii vechi. “Naraţiunea în cronicile lui Grigorie Ureche şi Miron Costin” (1972) îl impune prin erudiţie, limbajul modern, concentrat şi sugestiv. Suntem la începutul anilor ’70, ecourile ’68-ului revoluţionar încă reverberau, premiera filmului “Reconstituirea” se consumase, apăruseră filmele lui Costa Gavras (Z, Bătălia pentru Alger, Stare de asediu), Richard Nixon fusese la Bucureşti, cânta Phoenix, intelectualii ieşeau din statutul dubios de puşcăriaşi sau puşcăriabili politici, deşi Tezele din iulie 1971 vor inhiba oarecum entuziasmul provocat de timida occidentalizare a României, datorită circulaţiei mai libere a indivizilor şi informaţiei culturale. Apăreau cărţi despre obsedantul deceniu. Această resuscitare a sentimentelor patriotice care a funcţionat şi “mulţi au prins cu disperare sau inconştienţă momeala, nu l-a păcălit şi pe Eugen Negrici“, ne spune acum. Narează o întâmplare banală cu Marin Lungu, primar al Craiovei, partener de vânătoare, alături de dr. Filip Popescu, când, cooptat fiind “ca scriitor” într-un adevărat stat major (tipografi, ziarişti, poeţi loco, redactori de la ziarul “Înainte“, scriitori de discursuri oficiale), pentru confecţionarea unei telegrame, conchide că nu putea “să i se întâmple ceva mai grotesc“, tocmai serenissimei persoane, care «nu scrisese numele lui Ceauşescu şi căruia deschiderea “Scânteii” îi dădea greţuri». Amuzantă imagine. Nu toţi suntem amnezici. Folclorul universitar din Bănie nu reţine vreun gest de minimă frondă ale lui “Pucu” Negrici la adresa sistemului, care îl şi trimite doi ani la Bratislava, ca lector, considerându-l element “sănătos“, dar să admitem că orice act de protest trebuia dezamorsat prin calomnii bine ticluite. Există în schimb probe concrete, e adevărat nevinovate, nu doar la cele care face referire, de participare nelipsită la vânători, “meseria mea secretă şi mitologică“, în compania activiştilor de partid sau anturajul acestora. “Grea boală această boală regală“, cum ne reaminteşte undeva, în jurnalul său ipocrit, deşi, aşa cum o descrie, nu lasă impresia unei vocaţii autentice. Partea glorioasă a întâmplării din ianuarie 1978 din pădurea Radovan, unde “la o bătaie la mistreţi” a fost aproape de a împuşca un membru CC, instructor cu misiuni speciale la Craiova, pare neverosimilă, fiindcă zvonul s-ar fi propagat şi neam de neamul lui Eugen Negrici nu mai punea mâna pe arma de vânătoare. Câţiva ani mai târziu, când la Perişor a fost înregistrat un accident de vânătoare, în noiembrie 1987, a fost aruncată în aer toată conducerea de partid a judeţului. Eugen Negrici, la Craiova, a etalat multe virtuţi intelectuale. Nu a îndurat nici o mizerie, ca să vomite atâtea tulburări sufleteşti. Revoluţiile pot schimba regimuri politice, ierarhi sociale, dar nu oamenii adevăraţi. Fie ei şi de cultură, deşi când ştim cine a semnat volumele intitulate “Zece ani de domnie a M. S. Regele Carol II”, mare lucru nu mai e de spus. De ce doreşte domnia sa, iscusit administrator al carierei proprii, de ani buni, să ne convingă de ceea ce nu a fost îl priveşte. Vorba lui Alecu Russo: “Dumnezeu să ierte trecutul“. Pe alocuri autorul “Sesiunii de toamnă” ne aruncă într-o sminteală generală. Cei în compania cărora îşi satisfăcea un hobby, nu “oarecare“, sunt stigmatizaţi pentru convingerile lor din acele momente. Veghea critică i s-a dezgheţat târziu domnului profesor şi “oportunitatea unor reexaminări” nu-l avantajează, moralmente. Referindu-se la “Iluziile literaturii române“, cartea cea mai ambiţioasă a lui Eugen Negrici, scrisă cu furie rece, criticul Nicolae Manolescu, altminteri bun prieten, spune că “exemplele suferă ca şi studiile lui Negrici despre literatura română în comunism, fie din lipsa nuanţelor, fie din exagerări polemice“. Să fim serioşi, exagerările nu pot fi doar polemice, când cochetezi cu ele.