Câţi dintre intelectualii noştri de ieri şi de astăzi, cu excepţia celor din cercul mult prea redus al specialiştilor, au auzit de numele lui Eugeniu Coşeriu? Ca să nu mai vorbesc de monumentala sa operă, lingvistică şi nu numai, ajunsă, în limbile de circulaţie (spaniolă, engleză, italiană şi japoneză), de dimensiunea unei veritabile biblioteci?
Considerat cel mai mare lingvist al secolului trecut, creatorul lingvisticii integrale, în care, contrar tradiţiei saussuriene, el propune o abordare epistemologică a limbii, Eugeniu Coşeriu (Eugenio Coserio, cum e mai cunoscut în toată lumea) era considerat unul dintre marii poligloţi ai zilelor noastre, cunoscător al vreo 50 de limbi (inclusiv elina şi latina) şi gândind şi scriind în vreo 20.
Biografia sa poartă amprenta unui destin cu totul singular şi, contrar unei opinii curente, susţinea că tocmai circumstanţele dramatice pe care a trebuit să le înfrunte l-au ajutat cel mai mult. Născut într-un sat îndepărtat din nordul Basarabiei, Mihăileşti, a beneficiat, aşa cum îmi povestea într-o dimineaţă devreme pe plajă, la Mamaia, de dascăli minunaţi: în satul natal, apoi la liceu, apoi la Universitatea din Iaşi, în 1939, de unde, după primul an de studii, a plecat, cu o bursă în Italia, întâi la Roma, ulterior la Milano. S-a licenţiat în filologie şi în filozofie. A decis, după pierderea Basarabiei, să rămână în Italia, colaborând, în acei cumpliţi ani postbelici la o enciclopedie şi ca jurnalist (ştirist, cum îmi destăinuia) pentru unele din ziarele din Peninsulă.
A refuzat, în 1948, un post de lector de italiană la Istambul, în Turcia, fiindcă i s-a părut că s-ar fi aflat prea aproape de ţinuturile natale sub ocupaţie.
Printr-o împrejurare pe care mi-a relatat-o cu detalii ce aparţin parcă romanelor de aventuri, a fost invitat, la o recepţie, de ambasadorul urugayan, la Montevideo spre a înfiinţa o catedră de lingvistică. Se întâmpla în 1950, iar catedra avea să devină, în doar câţiva ani, una dintre cele mai importante şcoli de lingvistică din lume. Acolo şi-a format discipoli, şi-a scris şi publicat primele tratate care i-au dus faima în toate marile centre culturale din Europa. Mari universităţi s-au întrecut în a-l invita şi a-l adopta, îndeosebi după conferinţele sale europene şi, mai ales, după cei doi ani petrecuţi, la Bonn şi la Frankfurt, în calitate de profesor asociat.
A ales, în 1962, celebra universitate din Tübingen, acolo unde, devenind şi profesor emerit, a dat consistenţă propriei sale şcoli lingvistice.
A primit titlul de doctor honoris causa al vrei 50 de universităţi din toată lumea: prin 1998, tot la Mamaia, unde ne-am văzut câţiva ani la rând în ambianţa Întâlnirilor internaţionale ce-i purtau numele, mi-a zis, cu un orgoliu reţinut, că îl depăşise la titluri de honoris pe …Mircea Eliade.
L-am cunoscut, aş îndrăzni să spun, bine, atâta cât un geniu se lasă cunoscut contemporanilor săi mai nevolnici. La 70 de ani înota, în zori, în mare, unde îl însoţeam la insistenţele sale cumva paterne. Comiliton ne era o altă celebritate, Mihail Şora, el însuşi de vârstă patriarhală, dar posesor al unei vitalităţi de invidiat.
Eugeniu Coşeriu era orgolios mai ales de discipolii săi japonezi: îmi povestea că îi considera, datorită acribiei şi seriozităţii, inteligenţei supranormate, printre cei mai fideli cunoscători ai operei sale.
La o dezbatere despre postmodernism, pe care o modera, a intervenit – o făcea rar, lăsând invitaţii, altminteri nume importante ale culturii autohtone şi străine – puţin iritat, acuzând ceea ce el numea o cale falsă a receptării gândiri antice eline; timp de două ceasuri am asistat, sideraţi, la un fel de Lectio Magistralis a unui înţelept care parcă abia îl părăsise, în agora, pe Socrate: ne-a explicat, cu o naturaleţe exemplară, termeni ai filosofiei greceşti, trecerile lor în latină şi, ulterior, în limbile moderne, relevând erori, falsuri, dereglări, inclusiv la unii dintre corifeii gândirii clasice, circumscriind sensuri cu totul neştiute chiar şi unor gânditori importanţi.
Era preocupat de destinul României şi al limbii sale pe care a continuat s-o folosească, s-o propage, s-o alinte. De altfel, nu renunţase niciodată la cetăţenia română, căreia îi adăugase doar pe cea urugayană, din respect, îmi spunea domnia sa, pentru naţiunea care, fără să ştie prea multe despre tânărul de nici 30 de ani, i-a oferit, în 1950, şansa de a crea o şcoală nu doar de lingvistică, ci de elită culturală.
La Tübingen, i s-a propus să solicite cetăţenia germană, fie şi pentru că ar fi putut beneficia de facilităţi suplimentare. A refuzat, mi-a zis, fiindcă trebuia să renunţe la unele dintre cele două pe care le avea. Şi nu putea renunţa la niciuna.
S-a stins, la Tübingen, în 2002, pe neaşteptate, oarecum, fiindcă doi ani înainte, încă îl întâlnisem la consfătuirea de la Malul Mării şi făcusem, cu grupul, o neuitată plimbare cu vaporul prin Delta Dunării.
Opera sa, întinsă, din câte ştiu, pe câteva zeci de volume în ediţia spaniolă, aşteaptă, în ţara natală, nu doar respectul cuvenit, ci şi un efort, pe cât de meritat pe atât de roditor cultural, de a fi pusă în circulaţie. Şi mă întreb dacă numele său n-ar merita încă şi altfel de recunoaşteri, prin instituirea unor burse, prin înfiinţarea chiar a unor catedre în ateneele autohtone.
