Deschiderea Jocurilor Olimpice de iarnă de la Beijing, programate luna viitoare (4-20 februarie) la care SUA, Australia, Noua Zeelandă, Canada şi Regatul Unit au anunţat că nu vor fi reprezentate la nivel diplomatic, dar vor permite participarea sportivilor, suscită încă discuţii la nivel european. Fronda este justificată prin încălcarea drepturilor omului în Tibet şi Hong Kong, cum clamează nu puţine ONG-uri, dar se circumscrie mai degrabă unor interese geo-strategice. În schimb preşedintele rus Vladimir Putin, secretarul general al ONU, Antonio Gutterez, preşedintele CIO, Thomas Bach, vor fi prezenţi la festivitatea de deschidere. Franţa care deţine preşedinţia Consiliului UE are prevăzut, până în prezent, potrivit cotidianului „Le Monde”, prezenţa ministrului delegat al Sporturilor, Roxana Mărăcineanu şi a secretarului general pentru persoanele cu handicap, Sophie Cluzel. Austria s-a distanţat de poziţia americană. Preşedintele Emmanuel Macron a ezitat până în prezent să ia o decizie, urmând să consulte, după cum s-a exprimat într-o recentă conferinţă de presă, partenerii europeni şi CIO, în vederea unei strategii comune la nivelul UE. În opinia sa, boicotul diplomatic este o măsură micuţă cu caracter simbolic. Boicotul ceremoniei de deschidere a Jocurilor Olimpice de iarnă, la nivel diplomatic, nu generează nici un fel de emoţie, iar Parisul aflat într-o privilegiată relaţie, în primul rând economică, de mulţi ani, cu Beijingul, nu ezită să păstreze reţinere faţă de o declaraţie tranşantă. Eficienţa boicotului este zero, iar Sebastian Coe, preşedintele Federaţiei Internaţionale de Atletism, opina chiar că este „un alfabetism istoric şi o lipsă de onestitate din punct de vedere cultural”. Cel mai bun exemplu rămân Jocurile Olimpice de la Moscova din 1980, la care boicotul SUA –la nivel de participare a sportivilor- urmat de numeroase ţări occidentale, n-a generat retragerea trupelor din Afghanistan, sovieticii făcând acest lucru abia în 1989. Patru ani mai târziu, la Los Angeles, a fost rândul Uniunii Sovietice şi a altor 17 ţări –nu şi România printre ele- de a boicota Jocurile Olimpice de vară. În 1988, şase ţări (Albania, Cuba, Ethiopia, Madagascar, Nicaragua, Seychelles) asociate Coreei de Nord au refuzat participarea la Jocurile Olimpice de la Seul. Să nu omitem că nu puţine ONG-uri au făcut apel la boicotul Campionatului Mondial din Qatar, după ce făcuseră acelaşi lucru şi la ediţia precedentă organizată de Rusia. Deja Beijingul iritat de gesticulaţia SUA a declarat că „americanii vor plăti un preţ mare”, formulă insinuantă, mai ales că sună a ameninţare directă. Sancţiuni economice? Închiderea centrelor culturale? Convocarea ambasadorilor? Greu de dat un răspuns. Situaţia specială în care se află Emmanuel Macron, a cărui ţară deţine conducerea UE pentru 6 luni, îi crează bătaie de cap. Fiindcă perioada de 6 luni, coincide precumpănitor, cu campania electorală pentru un al doilea mandat prezidenţial, şi nu are nici un interes să paraziteze acest interval de timp cu un conflict cu China, dar nici a se eschiva de la soluţionarea problemei igurilor, atât de des invocată. Pe de altă parte în 2024, Parisul va găzdui Jocurile Olimpice de vară. Şi asta nu trebuie uitat. Poziţia Bucureştiului nu poate fi alta decât cea a partenerilor europeni şi bineînţeles a SUA, fiindcă altceva nici nu se îndrăzneşte. Deşi… China, odinioară „ne-a avut la inimă”, şi anii din urmă au deteriorat nişte relaţii, fără asemănare pe continent.
