100 de ani de… tinereţe!

Pe Marin Dumitrescu, veteranul de război care ieri a împlinit vârsta de 100 de ani, l-am găsit singur, într-un apartament din cartierul Craioviţa Nouă, dichisit ca pentru o zi de mare sărbătoare. Pentru că se apropia ora prânzului şi avea întâlnire la un restaurant cu cei care doreau să îl felicite cu această ocazie, bătrânelul se pregătise deja. Îşi pusese o cravată înflorată, îşi aranjase pălăria pe cap şi aştepta nerăbdător să primească un telefon.

Când noi am sunat la uşă, unchiul Mimi, cum îi spun cunoscuţii, nu s-a lăsat deloc aşteptat. În numai câteva clipe ne-a şi deschis, poftindu-ne în casă. „Să vă aduc nişte scaune! Sunteţi voi tineri, dar e bine să staţi jos”, şi s-a grăbit să aducă scaunele. Energia cu care se mişca prin cameră nu aducea deloc cu cea a unui om care tocmai avea un secol de existenţă. Şi ce viaţă! „Nu vă vine să credeţi că am 100 de ani? Păi doctora mea de la Olăneşti, acolo unde merg de obicei la băi, m-a întrebat ce vârstă am. Am lăsat-o să ghicească. A zis că am 75 de ani. Mai pune, zic eu. 80… Mai încearcă! 90? Nici atât! I-am spus: am 100 de ani. Ştiţi ce reacţie a avut: arătaţi-mi buletinul că nu vă cred!”.

Când îşi aminteşte lucrurile acestea, râde binedispus. E aşezat pe pat şi verifică grijuliu, din când în când, telefonul mobil de pe noptieră. „Am primit o grămadă de telefoane de la nepoţi, de la cunoscuţi. Eu atât mă rog la Dumnezeu, să-mi dea sănătate să îi pot ajuta şi pe alţii”. Parcă ghicindu-ne gândurile, ne spune dintr-o suflare care este secretul longevităţii sale: „Am fost un om echilibrat toată viaţa mea. E important să nu exagerezi, în special cu ţigările. Tutunul e otravă curată şi de asta îi rog şi pe tinerii din ziua de astăzi să nu consume aşa ceva. Şi mai am un secret: mierea de albine!”.

„Atunci am văzut că mierea e dulce”

Pe măsuţa din sufragerie, într-adevăr, se găsea şi un borcan cu miere din care se gustase deja. Producţie proprie, aflăm noi mai târziu. „E o poveste întreagă cu mierea asta. Prin 1927, gazda la care eram eu, la Olt, avea nişte stupi, dar dintr-aceia primitivi, nu ca acum. Şi el a plecat de acasă, iar eu cu celălalt băiat am vrut să luăm şi noi. El fiind mai subţirel, a intrat pe geam şi a furat un fagure. Dar s-a rupt pe jumătate şi ne-a căzut. A trebuit să îi spunem domnului Costică, muzician mare… Nu ne-a certat deloc, dar de atunci am văzut eu că mierea e dulce”. În toţi anii care au urmat, Mimi Dumitrescu nu s-a mai lăsat de miere. A făcut din apicultură un hobby, iar acum, la cei 100 de ani ai săi, încă le dă lecţii celor care vor să crească albine. Cu o vitalitate nebănuită, poate imediat să calculeze cât de rentabilă este această afacere. „Nu se poate altfel, ori îţi aduce un venit, ori te bagă cu capul în pământ”, este teoria de la care nu abdică atunci când vine vorba de comerţ.

Chibzuinţa, moştenită de la tatăl său

Chibzuinţa este trăsătura de caracter pe care a moştenit-o de la tatăl său şi se mândreşte cu lucru acesta. Pentru a arăta de unde i se trage această însuşire, cu o luciditate de invidiat, Marin Dumitrescu merge adânc pe firul memoriei şi coboară până în vremurile marilor familii de boieri la care tatăl său şi-a început ucenicia. „Tatăl meu era în clasa a treia primară când a venit boierul să-l ia la moşie. Părinţii lui au spus că e prea mic, că nu terminase nici şcoala, dar tot l-a luat, a zis că face clasa a patra la el… După un an, l-a luat ajutor la magazie. A stat 20 de ani ca logofăt la moşia Beligrădenilor şi avea în grijă câte 3.000-4.000 de pogoane… După 20 de ani, când a plecat de acolo, boierul i-a dat 20 de pogoane şi calul cu care mergea prin sat”.

Avionul ucigaş

Povestea curge deopotrivă cu viaţa lui Marin Dumitrescu. Din cei opt fraţi şi surori, doar el a ales o altă cale decât agricultura. Când fraţii lui îşi făceau socoteli să-şi sporească pogoanele de pământ, Mimi, care era şi cel mai mic, s-a ţinut dinadins de şcoală. A terminat Şcoala de Comerţ la Caracal şi apoi s-a angajat ca şi contabil. Din păcate pentru el, a urmat însă războiul, cu toate nefericirile şi suferinţele provocate de acesta. Ca şi cum s-ar fi întâmplat ieri, Marin Dumitrescu îşi aminteşte cu precizie data la care a plecat pe front: 25 iulie 1941. „De pe front îmi amintesc că, la un moment dat, era ordin ca toţi cei care dădeau dovadă de acte de bravură să fie decoraţi şi să primească 48 de ore în ţară. Şi atunci, eu şi cu un coleg al meu, Petre, am trecut în linia a treia cu Regimentul 11 Roşiori, noi fiind la Regimentul 3 Roşiori. Un avion sovietic de recunoaştere a tot trecut pe deasupra noastră şi eu i-am spus camaradului meu să fugim într-o vie care era în faţa noastră. I-am spus de trei ori şi până la urmă am plecat singur. Avionul s-a întors şi a aruncat o bombă de unde pornisem eu. Pe colegul meu l-a făcut o masă de carne, l-au adunat cu pătura şi l-au pus într-o groapă comună…”.

Grav rănit pe frontul de est

Pe front, Marin Dumitrescu nu a simţit nici un moment frica. Acţiona, ca toți ceilalţi, ca un automat. „Nu aveai frică pe front, era ceva în tine care te ţinea în loc, aproape că nu aveai nici gânduri. Eu nu m-am gândit niciodată că aş putea să fug de acolo”. Amintirile din cei doi ani şi o zi de lupte cu inamicul rus lasă acum sudori pe fruntea bietului bătrân. A ajuns până la Caucaz şi a fost rănit de un glonţ în picior. „Eu am fost la transmisiuni şi trebuia să refacem firul cu nemţii. Am plecat cu încă opt camarazi şi, la cota 176, ruşii ne-au atacat. Un glonţ m-a lovit şi pe mine la zece centimetri deasupra genunchiului. Prima dată m-au operat pe viu pe front, dar pentru că rana nu mi se vindeca, am fost trimis la spitalul de la Krasnodar. Aici mi-au pus o plasă de sârmă de la laba piciorului până la şold. Dar tot aveam temperatură, nu mai mâncam nimic de 11 zile, mi-au dat şi ciocolată…”. Marele noroc al lui Marin Dumitrescu a fost un medic neamţ care, văzându-l în ce stare se află, l-a trimis cu un avion în Polonia.

„Sunteţi binecuvântat, nea Mimi!”

„Vă rog să scrieţi acolo că am fost trimis de urgenţă cu avionul de către un medic neamţ. Nu e puţin lucru să plece un avion pentru o singură persoană. La Sevastopol a făcut o oprire ca să mi se schimbe pansamentul”. Glonţul s-a încăpăţânat să rămână în picior, îi pătrundea şi mai adânc în carne, riscând o infecţie puternică. Dar, în ciuda condiţiilor de front, cineva de Sus l-a protejat şi a scăpat cu piciorul întreg. După şase luni petrecute la un spital din Polonia, războiul s-a încheiat pentru Marin Dumitrescu. „Supărarea mea este că, pentru rana aceasta urâtă, primesc o pensie jignitoare de 373 de lei. Iar alţii care au omorât acest popor primesc bani mulţi. Mă doare că nu se recunosc sacrificiile pe care mulţi alţii ca mine le-au făcut pe front”. Vocea îi devine, dintr-odată, gravă şi nici măcar medalia „Bărbăţie şi Credinţă”, cu care a fost decorat, nu îi mai ţine loc de bucurie. Se înseninează totuşi atunci când un telefon insistent îi aduce aminte că este aşteptat la restaurant. Apelul se încheie în vervă, „Sunteţi binecuvântat, nea Mimi, la mulţi ani!”.

LAURA MOŢÎRLICHE şi RADU ILICEANU