Despre fericire şi despre …bunici

0
55
Citeşte mai mult

Nu mi-am cunoscut decât doi dintre cei patru bunici. Bunica paternă s-a prăpădit când nu împlinisem trei ani. De la ea nu mi-a rămas decât un vag ecou al unei întâmplări neclare peste care se suprapune un glas stins din care încă mai răzbate un fel de îngrijorare.

Bunicul matern sa murit cu patru luni înaintea venirii mele pe lume. Mi s-a spus mai târziu că ştia că voi sosi pe lume şi prevestea că voi fi un norocos.

Cu bunicul patern am convieţuit, sub aceleaşi acoperământ, vreo 16 ani, într-o relaţie specială, cumva secretă, datorată unor neînţelegeri cu nora care a fost mama mea Nu l-am ştiut bolnav şi, atunci când a căzut la pat, am fost învoit de la liceul din Craiova, fiindcă bătrânele ce-l privegheau au spus că nu-şi va da duhul mai înainte de a mă vedea. Şi aşa s-a întâmplat: duminică, s-a ridicat pe marginea bătrânului pat, a mâncat, a băut un pahar de vin şi aşa ne-am luat adio. Am plecat spre oraş şi am aflat că spre dimineaţă a murit.

Însă figura care mi-a marcat întreaga mea existenţă, a cărui figură aureolată de nimbul unei bunătăţi umane pe care ne-aveam s-o mai întâlnesc vreodată, a fost bunica pe linie maternă.

O chema Ioana. Se născuse la Leu, în 1901, într-o familie cu patru fraţi supravieţuitori din 9, într-un bordei de pământ, săraci lipiţi pământului. Îi spuneam, mai târziu, şicanând-o, că era de-un leat cu G. Călinescu şi cu …Gheorghiu-Dej. Tatăl a murit pe front, prin Moldova, în 1916, chiar în primele schimburi de focuri. Mama ei i-a urmat, la doar o lună, doborâtă de durere şi de disperarea de a nu-şi putea creşte copiii.

Bunica nu era deloc prea vorbăreaţă. Mai curând, zgârcită cu istoria propriei ei persoane. Era – şi a rămas toată viaţa – analfabetă. De o hărnicie aproape legendară – satul aşa o vedea iar noi, nepoţii o poreclisem „bicicleta”, din cauza vitezei cu care umbla, încât urmând-o nu ne rămânea decât să alergăm. Vocabularul ei era redus la câteva sute de cuvinte, cele necesare unei existenţe simple. Elementare. Văduvă la 46 de ani, cu grija celor patru copii, printre care şi mama, a trăit şi a supravieţuit prin credinţă, prin hărnicie, prin bunătate şi un simţ neobişnuit al cumpătării. N-a fost niciodată bolnavă, n-a înghiţit nici măcar o aspirină, nu s-a urcat niciodată în vreun mijloc de transport, nici măcar într-un car, a preferat, chiar şi cele vreo 10 călătorii la Craiova, unicele din viaţa ei, să le parcurgă pe picioare, purtând pe cap un coş imens cu cele trebuincioase fiului său mai mare ce-şi găsise un loc de muncă în Bănie.

Cum spuneam, doar în câteva rânduri, târziu, mi-a relatat câte ceva din soarta ei pământeană. Rămaşi orfani în 1916 de ambii părinţi, cele şase odrasle, între care cea mai mare împlinise 18 ani, au hotărât că unica lor şansă era să plece în lume în căutarea unui rost. Bunica, care nu împlinise încă 16 ani, s-a însoţit cu viitorul ei „om”, adolescent şi el, şi-au pus într-o traistă trei cepe şi un codru de mămăligă şi au plecat, mai întâi, la Puţuri, unde sora cea mare tocmai ce se căsătorise. Nu i-a putut ajuta, dar i-a trimis mai departe, la Georocu-Mare, satul meu natal, unde se zvonea că popa ar fi avut nevoie de nişte argaţi. Aşa au făcut. S-au aciuit la părintele Gheorghe, dormind pe sub un pătul, însă hărnicia lor l-au făcut pe stăpânul circumstanţial să le ofere, alături de gospodăria sa, o fâşie de teren nedesţelenit unde şi-au înjghebat, cu braţele lor, o casă modestă din paianţe, unde aveam să văd şi eu lumina zilei.

Acolo şi-a crescut cei patru copii, cu rigoarea străveche a bunului simţ şi al cultului muncii.

Avea să se prăpădească, la venerabila vârstă de 85 de ani, împăcată cu sine şi cu lumea, liniştită, surâzând vreunei schije din cine ştie ce amintiri ale anonimei sale vieţi, glumind chiar cu mine, sosit şi de data asta în ultima clipă, potrivit aceleiaşi credinţe că nu-şi va da obştescul sfârşit până ce nu mă va vedea. Am tăifăsuit preţ de câteva minute, asigurându-mă că îi e bine, că nu regretă nimic, de parcă întreaga fericire a lumii s-ar fi coborât numai asupra ei. Am ieşit din cameră şi, după doar câţiva paşi, strigătele de jelanie ale bătrânelor ce-o privegheau, îmi anunţau că plecase spre o eternitate în care credea şi de care se şi îndoia.

Şi ori de câte ori amintirea ei mă vizitează, cu stăruinţa unui înger păzitor, îmi dau seama că ea, bunica analfabetă, a fost, în felul ei şi în ciuda atâtor încercări, unele teribile, fericită. Mult mai fericită decât noi, bieţi păpuşari într-o lume grăbită din care a dispărut cumpătarea, satisfacţia lucrului împlinit în respectul propriei capacităţi, plăcerea convieţuirii şi a împărtăşirii cu toţi ai tăi şi cu semenii ce-ţi intersectează soarta.