Respectul prin tăcere pentru o suverană neîncoronată!

0
85

regina-ana-a-romaniei_39203300Programul detaliat al funeraliilor Reginei Ana a fost făcut cunoscut, comunicată, de acum, fiind şi rânduirea oficialităţilor pentru a depune condoleanţe la Castelul Peleş, unde se va afla miercuri, 10 august a.c., corpul neînsufleţit al celei care a fost Regina Ana de Bourbon-Parma, transportat apoi la Sala Tronului din Palatul Regal (Calea Victoriei), aici ceremonia preconizată având un caracter exclusiv privat. Slujba de înmormântare va avea loc sâmbătă, 13 august a.c., în Pronaosul Noii Catedrale de la Curtea de Argeş şi va fi, de asemenea, privată. Familia regală a reuşit încă o dată ceea ce se întâmplă mai rar pe scena publică a ţării: integrarea într-un scenariu civilizat al tuturor românilor, într-un raport normal cu o realitate dramatică. E mai mult decât un protocol de circumstanţă, este un deplin respect prin tăcere, pentru o suverană neîncoronată. Şi prilejul unui moment de reflecţie, la contextul în care a abdicat Regele Mihai la 30 decembrie 1947, pentru a pleca imediat în exil însoţit de mama sa, Elena. Pagină deja de istorie. Când Regele nu mai avea ţară, Prinţesa Ana – fiica prinţului de Bourbon-Parma şi a Prinţesei Margareta a Danemarcei – se vor căsători în pribegie. De fapt, putem reflecta la încărcătura în evenimente a unui deceniu nefast, poate fără egal (1940-1950), adevărat coşmar pentru România, perceput încă în chip aproximativ şi confuz, în pofida eforturilor unor istorici de bună credinţă. Deceniul cinci, dacă stăm şi ne gândim, a fost răstimpul în care românii au pierdut practic tot ce câştigaseră din 1918 până în 1938: părţi importante din teritoriu, structuri instituţionale consolidate cu trudă, reperele unei democraţii orientate spre un viitor plauzibil. A fost deceniul cu două epurări, una legionară şi alta comunistă. Ştim de ce şi în ce circumstanţe a abdicat Regele Carol al II-lea, ştim cât de inconsistente erau proiectele comandatului legionar Horia Sima, cunoaştem deciziile luate în cabinetele lui Ioan şi Mihai Antonescu, ştim în bună măsură cum s-a pus la calea lovitura de stat de la 23 august 1944, prin aportul Regelui Mihai, sau buna ştiinţa a acestuia, cunoaştem hotărârile şi deciziile luate în biroul lui Petru Groza, ştim însă prea puţin, cum ne asigura regretatul jurnalist şi scriitor Mihai Pelin, în preambulul său de la cartea „Deceniul prăbuşirilor” (1940-1950) (Ed. Compania, 2005), despre ceea ce s-a întâmplat dincolo de pereţii încăperilor în care se baricada puterea, şi unde rulajul alert al celor trei dictaturi – carlistă, antonesciană şi comunistă – părea fără nici un azimut. Nu ştim nici astăzi dacă – deşi istoria nu se judecă prin „dacă” – monarhia ar fi salvat România, cum se scanda la un moment dat în favoarea Regelui Mihai şi Reginei Ana, dar ştim bine sau putem accepta, fie că suntem sau nu monarhişti, că familia regală a adus beneficii consistente de imagine, şi nu numai, României post-decembriste, care îşi căuta drumul în vechiul continent, fără a mai fi luată în seamă. Moartea Reginei Ana de Bourbon-Parma se constituie, cum spuneam, într-un moment de istorie. Faptul că va fi înmormântată la Curtea de Argeş este dovada  ataşamentului său faţă de un neam, din care a făcut parte nu prin sânge, ci prin opţiune. Dumnezeu s-o odihnească în linişte şi pace.