Pase scurte / pase lungi: Despre o bucurie, destul de temperată!

Universitaeta Craiova a făcut eventul, cum se spune, mare izbândă, motiv pentru care ediţia de campionat 2025-2026 intră în istoria fotbalului din Bănie, completând alte isprăvi, care reverberează încă în spaţiul public. A fost o ediţie de campionat dură, cu mult suspans, atât în lupta pentru titlu cât şi acolo „jos”, la retrogradare, unde Farul Constanţa, cu vestitul ei management şi lăudata academie de fotbal s-a salvat miraculos. Craiova a stins toate speranţele clujenilor, prin două victorii succesive, trudite, una în finala Cupei României şi la numai 3 zile în penultima etapă de campionat „cu trofeul pe masă”, pe stadionul din Bănie, arhiplin. Chiar dacă nici Universitatea Cluj, nici Universitatea Craiova nu mai păstrează decât denumirile unei apartenenţe academice, de altă dată, motiv pentru care erau şi iubite în ţară, cele două partide de care vorbeam au validat o identitate de netăgăduit: cea mai bună echipă e ediţiei a fost Universitatea Craiova. Altfel nu se poate judeca sau se poate, dar logica urlă. Câteva mici detalii, sortite a fi date uitării, ar trebui totuşi readuse în discuţie. Şi ultima dintre ele, cu care am să încep, este bucuria curată a suporterilor, cu dreptul lor sacru la entuziasm, în momentul defilării autocarului prin centrul Craiovei dar şi înaintea partidei decisive şi după încheierea acesteia. Dar de fapt pe tot parcursul campionatului. Am în vedere şi soiul de nebunie slobodă care creşte organic într-o lume complet lipsită de contrapondere pe care am văzut-o la Paris, după victoria PSG-ului în Liga Campionilor cu gloria ei zgomotoasă, în centrul metropolei. N-aş trece apoi cu uşurinţă peste aportul imens al staff-ului tehnic condus de Felipe Coelho, un antrenor lusitan cu destule calităţi pedagogice, bun absolvent al şcolii portugheze de antrenori. După succesele anterioare ale lui Antonio Conceicao şi Jorge Costa la Cluj-Napoca, în anii din urmă, Coelho reuşeşte la Craiova, aşa cum Victor Campelos a reuşit la Celje, în Slovenia, tot în actuala ediţie şi un anume Nadinho… în Bahrain. Să preiei o echipă, în plin campionat, cu destui veleitari, să te faci înţeles, dar mai ales ascultat, nu e puţin lucru. Coelho a avut tactul de a face doar mici corecţii la „moştenirea Mirel Rădoi”, nu experimente aiuritoare. Evident însă că şi Mirel Rădoi nu lăsase… celor care urmau să vină, după el, vreo şcoală de gândire, la care nu se putea umbla. În fine, dacă succesele, pe care le putem numi eclatante, au produs bucuria fără margini a suporterilor, cu rolul lor de catalizator, în tribunele stadionului, să le atribuim meritul cuvenit. Suporterii au fost ceea ce trebuiau să fie, camera de ecou public, reuşind să insufle jucătorilor nu un desuet patriotism local, care nu se mai poartă, într-un vestiar hibrid, cât patima lor de a-şi vedea echipa pe culmile gloriei. Orice enumerare, pe anumite criterii, a jucătorilor, constituiţi într-un adevărat comando, condus de Nicuşor Bancu, ar părea indecentă. Fiindcă toţi au fost magnifici. Mihai Rotaru, prin rarele lui apariţii în spaţiul public, şi oportuna politică de transferuri, se poate regăsi deplin în succesele echipei, obişnuită de acum cu vestimentaţia europeană. O aşteaptă însă o vară fierbinte, şi un următor sezon competiţional în care toate echipele, dar absolut toate, vor dori cu ardoare să învingă… campioana en-titre.