Am revăzut, cu aceeaşi fulminantă emoţie a întâlnirii cu capodopere ale celei de-a şaptea arte, ultima peliculă a genialului Andrei Tarkovski. E vorba de Sacrificiul, realizat, în ultimii ani ai exilului său european (după ce refuzase invitaţia peretroskistă a lui Gorbaciov de a se întoarce acasă), în Suedia şi cu echipă completă, artistică şi tehnică, în totalitate din ţara lui Ibsen. Nu discut aici uluitoarele valenţe artistice ale operei, ci, pornind de la supra-tema angoasei existenţiale sustrase, mai mult ori mai puţin direct, din neliniştile „nihiliste” ale lui Nietzsche, ceea ce m-a surprins şi m-a atras într-un mod cu totul insolit este actualitatea mesajului. E mai mult decât actualitate: e un avertisment, dublat de cutremurarea individului uman în faţa pericolului extincţiei sale laolaltă cu Lumea, cu Istoria, cu Planeta, totul propus, în linia „filosofiei” marelui regizor, sub incidenţa unei parabole vizionare.
Spus cu cele mai simple cuvinte, supra-tema e cea a… Războiului şi a Păcii, fapt pentru care e greu să te sustragi unei posibile (reale!) înrâuriri tolstoiene, însă, aşa cum anticipam, într-o dezbatere (predominant rămâne, în film, modelul monologal) asupra raportului fiinţei umane cu propria sa istorie, pe linia acelor prorociri ale lui Nietzsche, „glumele nebunului”, cum le defineşte protagonistul care, nu deloc accidental, întrupează un Poştaş, ca un mesager secret al adevărurilor dureroase şi, tocmai de aceea, ascunse sub cojile aparenţelor.
Deci, despre război – în dimensiunea sa catastrofală maximă, liminară – este vorba, în subtextul filmului; şi despre pace, cuvânt demodat, azi, scos până şi din retorica de cânepă a politicienilor de toate culorile, ca şi din discursul public cotidian. De parcă, la jumătate de veac de o conflagraţie ale căror răni încă mustesc în conştiinţele noastre debusolate, pacea ar fi devenit o temă refuzată în numele unei jene… compromiţătoare. Or, tocmai în contextul dramatic al noilor provocări – de o gravitate egală cu criza rachetelor sovietice în drum spre Cuba castristă din 1961 şi care surclasează cu un spor de periculozitate chiar ecuaţia războiului rece -, mesajul tarkovskian, în formă testamentară, seduce, incită, provoacă, intrând parcă în rezonanţă cu parabolele profetice evangelice.
Pe scurt, într-o insulă uitată de lume, locuită doar de câţiva anacronici purtând fiecare un propriu zălog de „nebunie”, ex-actorul şi intelectualul retras din Cetate Alexander e vizitat, de ziua sa, de familiali şi de trei co-insulari: Poştaşul (ex-profesor de istorie într-un gimnaziu şi – nota bene – auto-declarat „colecţionar de evenimente inexplicabile”), o slujnică, Iulia, o altă slujnică purtând simbolicul nume de Maria, dar şi un copil, mut urmare a unui accident şi care, fireşte, trimite la figura christică.
În chiar preludiul mesei festive, un televizor prăpădit, parcă uitat de tehnică, mediază un discurs sacadat, aiuritor, fără vreo identitate precisă, al unei voci strangulate de cruzimea mesajului: anunţul unui cataclism cosmic, nenumit, sugerat doar de invocarea a patru focoase distribuite în spaţiul naţional respectiv şi care sunt pe cale să acţioneze exact în teritoriul pe care ar fi trebuit, printr-o vinovată logică a războiului, să-l apere.
Şi, deodată, totul, în jur, de la mocirla grosolană la arborii flagelaţi de o climă otrăvită, capătă un contur apocaliptic. În simbolistica specifică lui Tarkovski, devine dificilă orice lectură liniară: ceea ce îţi vine în ajutor sunt cele câteva repetate fluxuri imagistice ale unui război anterior, presupus ultimul mondial, în care scenele mortificante, cu cadavre desfigurate distribuite în grămezi, cu gropi comune pline de oase şi cu sufocante exoduri de mulţimi reduse la o masă de carne dinainte condamnată, re-configurează, în actualitate, grozăvia ce stă să se facă simţită.
Privind toate acestea, nu te poţi sustrage reflecţiei asupra ameninţărilor din aceste zile generate de o criză în care Crimea, Ucraina, Rusia nu sunt decât prime semne prevestitoare ale unui dezastru total. Spun total interpretând chiar cheia de lectură propusă de Tarkovski. Fiindcă, prinşi în lanţul vicios al iminenţei catastrofice, protagoniştii repetă, în ecouri hamletiene, că nu mai e nimic de făcut, că totul e hărăzit nimicirii. Cu excepţia acelei solitare şi marginale slujnice cu numele Maria, posibilă izbăvitoare a Lumii.
Privit în această perspectivă, nu mă pot sustrage revoltei împotriva lejerităţii, inconştiente, perverse, iresponsabile, cu care se discută azi, în plan macro-politic şi în cel mediatic, despre stările conflictuale din diversele zone ale planetei. Şi cu deosebire despre criza Occident-Orient, în varianta sa cea mai neliniştitoare NATO/UE – Rusia. De parcă scheletele belicoase din dulapurile istoriei s-ar fi metamorfozat în nişte biete păpuşi pentru jocurile unor copii. Or, tocmai muţenia, din film, a copilului suferind de o amnezie care nu e numai a sa, ori deloc a sa, ci a noastră, a tuturor, prinşi în plasa unor vinovăţii, de cele mai multe ori, de un inconştient voluntarism.
