Aşa cum era aşteptat – şi chiar pronosticat de către mulţi comentatori şi politicieni – momentul inaugural al semestrului italian la cârma UE nu s-a desfăşurat sub cele mai bune auspicii. Ce-i drept, tânărul şi ambiţiosul premier peninsular anticipase el însuşi atmosfera cam ostilă, ba chiar puţin „otrăvită” de intervenţiile unor eurosceptici, între care s-au detaşat britanicul Nigel Farage şi noul său „amic” de… cinci stele, Beppe Grillo. Primul, împreună cu colegii săi de echipă, a mai făcut un număr deplasat, mai aproape de clovneriile fostului comic italian, întorcând spatele către prezidiul noului Parlament european şi potenţând şi printr-un gest ieşit din comun decizia sa de a-şi scoate ţara din această Uniune. Celălalt, probabil chiar mai deplasat, solicita liderilor de la Bruxelles să nu acorde… bani Italiei, pe motiv că aceştia vor ajunge în mâinile mafiei.
Avertizat, aşadar, Matteo Renzi discutase, înainte să urce la tribună, atât cu parlamentarii europeni ai ţării sale, cât şi cu noul preşedinte Martin Schulz, susţinându-şi cu obstinaţie linia pe care o anunţase încă de la accederea sa la cârma guvernului de la Roma: o schimbare structurală a instituţiilor europene, pe primul loc rămânând, fireşte, CE, acolo unde luxemburghezul Junker.
Ziua de miercuri a fost, aşadar, destul de agitată în aula – şi pe coridoarele parlamentului european – ţinând seama de poziţiile exprimate ale unor lideri deja cu bagajele făcute, precum spaniolul Jose Manuel Barroso care, apărându-şi colegul de orientare populară pe care n-a ezitat să şi-l vadă succesor, adică pe Junker, dădea asigurări că va avea loc „cea mai bună tranziţie posibilă spre noua conducere”.
Însă orientările esenţiale, cele pe care se contează, au fost afirmate şi susţinute de Wolfgang Schaeuble, ministrul german al finanţelor, şi de compatriotul său Martin Schulz. Primul a insistat pe necesitatea creşterii economice, unica sursă de depăşire a dificultăţilor cu care s-a confruntat bătrânul continent în ultimii cinci ani, cel de-al doilea, reiterându-şi teza susţinută cu ardoare de-a lungul întregii campanii electorale, anume a unei ample majorităţi parlamentare în favoarea flexibilizării pactului economico-financiar al celor 27 de state membre.
În acest cadru şi în acest context deloc amiabil, Renzi n-a cedat propriilor sale elanuri de schimbare la nivel instituţional a politicilor europene. „Dacă Europa va accepta să ofere un viitor ambiţiilor sale, va fi frumos să sfidăm împreună timpul ce ne stă în faţă”, a spus el, cu acea undă de patetism meridional ce nu place, fără dar şi poate, unor lideri nordici, dar place însă conaţionalilor săi şi milioanelor din Sud, de la spanioli la greci.
Cea de-a doua temă centrală a premierului Italian şi, deci, a semestrului UE pe care ţara sa îl va gestiona a fost cea a imigraţiei: cu un efect, poate scontat, de vreme ce chiar cu câteva ceasuri mai înainte de a urca la tribună se înregistrase o nouă tragedie în canalul Siciliei: naufragiul unui vas cu peste 60 de persoane date dispărute.
Renzi nu şi-a schimbat, aşadar, nici discursul şi nici poziţia sa de critic al unei Europe înţepenite şi indecisă în flexibilizarea propriilor instituţii. Iar în timp ce un premier din… Nord, mai precis al Olandei, declara că nu trebuie schimbat nimic din pactul de stabilitate, noul preşedinte Schulz asigura că, în niciuna din gravele probleme cu care se confruntă Italia, aceasta nu va fi lăsată… singură.
Rămâne ca următoarele luni, ori chiar săptămâni, să decidă calea de urmat. Una, aşa cum premierul italian o caracteriza, care se situează între speranţă şi… vis.
