Pagini dintr-un Jurnal brazilian (I)

0
339

Îmbarcat într-un avion al companiei KLM, la Amsterdam, după cca. două ore zbor de la Otopeni, constat, la sosire, că am puţin peste un ceas la dispoziţie ca să prind cursa către Sao Paolo şi, cu doar două ore de somn agitat, la Bucureşti, la fiul meu, simt nevoia unei cafele şi a unei ţigări, terorizat de cele 10 ore de zbor care mă aşteaptă. Fireşte, ştiu că nu se fumează în aeroporturi şi trec, grăbit şi fără să dau prea multă atenţie puzderiei de baruri pe lângă care mă strecor cu o resemnare fără nume. Identific locul de îmbarcare, bag de seamă cu mai e suficient timp, nu-i încă aglomeraţie, iar personalul din aeroport al cursei nu se precipită. Târăsc la întâmplare geamantanul după mine şi fac câţiva metri înapoi din pură curiozitate. Mă opresc lângă un bar şi, evrika”, observ că se … fumează, în incinta, totuşi, deschisă. Comand o cafea, dar, la vederea hârtiei de dolari, barmaniţa olandeză refuză să mă servească. Inutil să mai întreb care-i pricina (voia euro ori olandezii, asemenea englezilor, nu şi-or fi abandonat propria monedă şi, atunci, ar fi trebuit să schimb?!). Dezamăgit, găsesc „olteneşte” soluţia: mă aşez în faţa unei mese abia părăsită de un client şi îmi aprind o ţigară pe care o savurez cu poftă, luând seama la ceas şi privind pe monitoarele din apropiere să mă asigur că nu există riscul să …pierd îmbarcarea.

La revenire, coada depăşea orice închipuire. Liniştit – şi oarecum împăcat – mă aşezşi eu la rând şiaştept. Nelinişteacreşte, totuşi: 10 ore de zbor mi se par cât o veşnicie; e prima călătorie la astfel de distanţeşi mă gândesc pe neaşteptate la Marcoşi la numeroasele sale zboruri din Brazilia spre Europa şi acum încep să-i înţeleg ezitările, oricât de voalate, la invitaţiile mele mai vechi.

În sfârşit, mă îmbarc şi mă pregătesc, numai eu ştiu cum, pentru zece ore de zbor, căruia am sentimentul acut că nu-i voi rezista. Îmi găsesc cu uşurinţă locul, ghinionul nu mă ocoleşte, încep prost, gândesc în sinea mea, fiindcă am nimerit la …mijloc. Mă gândeam doar la şansa de a mă dezmorţi din când în când, convins că nici de data aceasta nu voi reuşi să dorm, aşa cum mi se întâmplă de atâta vreme, poate dintotdeauna, în orice fel de călătorie şi în orice fel de mijloc de transport: n-am reuşit să dorm, n-am reuşit nici măcar să privesc vreun film pe micul monitor de pe spatele scaunului din faţa mea, în schimb m-am enervat destul contemplând pe asiaticul care, în dreapta mea, a dormit aproape tot drumul. Am reuşit, spre sfârşitul călătoriei, să-l conving (era pakistanez, am aflat) să facem schimb de locuri şi, astfel, cum la capătul  coridorului se aflau trei ţânci ale căror mame se prăbuşeau de somn, i-am luat în primire şiaşa am reuşit să-mi fur din timp.

Am pătruns în spaţiul aerian al Braziliei şi, curând, am putut observa, la coborâre, acel peisaj unic în felul lui: şiruri de munţişi, mult mai departe, oceanul, de care mi s-a părut că ne îndepărtam, în ciuda slabelor mele cunoştinţe care-mi situau metropola foarte aproape de el.

Pe aeroport, uriaş, situat la cca. 80 de kilometri de oraş, aceeaşi nerăbdare şi, fireşte, aceeaşi birocraţie de-acum globalizată. Nici poliţia de frontieră braziliană nu era pregătită să facă faţă şirurilor de călători abia debarcaţi. Mă resemnez şi, în sfârşit, reuşesc, să trec mai departe, poate puţin curios să verific dacă într-adevăr cei doi prieteni ai mei, Patricia şi Andrea, mă aşteptau. Alternativa? Niciuna, în afara hazardului. Şi, iată-i, la capătul scărilor, aşteptându-mă cu bucurie, observ, ce nu ascunde ace laer de bunăvoinţă resemnată când e obligat să joace, timp de o săptămână, rolul ingrat de gazdă. Surpriza, întâia, ar fi că, dovadă că îmi ştiau toate „viciile”, Patricia ţinea în mână un pahar de plastic cu cafea şi, în emoţia îmbrăţişărilor, preţiosul lichid se varsă; şocată, Patricia nu ştie cum să reacţioneze şi, ca totdeauna în stări de cruntă oboseală, reuşesc să găsesc o cale de ieşire pe care, ulterior, n-o vor uita. Îi spun că ea n-are nicio vină şi că vina, câtă este, este întreagă a mea. Mă privesc uimiţi, şocaţi, ea şi proaspătul ei soţ, tânărul italian din Pescara pe care-l cunoscusem, pe el primul, cu vreo zece ani în urmă, la un congres internaţional, în mica localitate abruzzeză Penne, dedicat lui Gunther Grass. Şi atunci le spun întâmplarea-legendă citită undeva, cândva demult, despre Caragiale, cu olteanul care-i vinde mere pe Calea Victoriei şi, cum trei mere la rând se dovedesc stricate, la necazul afişat al negustorului, marele scriitor îi spunea cestuia că nu merele sunt de vină, ci …mâna sa care strică tot ce atinge.