S-a dorit a fi o reglementară clară pentru a diminua risipa alimentară pe tot lanţul agroalimentar. Nu s-a putut transpune în practică din cauza ambiguităţii juridice şi a lipsei de responsabilităţi precise ce cad în sarcina tuturor celor implicaţi în punerea în aplicare a legii în cauză. Dincolo de faptul că există riscul scoaterii de pe piaţă a produselor proaspete, mai înainte de a expira, cu repercusiuni grave asupra producătorilor interni şi nu numai, se poate ajunge la crearea unui mecanism paralel, cel al ONG-urilor, poate mai greu de controlat decât actualul lanţ de distribuţie alimentară, spun specialiştii din MADR.
În Monitorul Oficial nr. 934/21 noiembrie 2016, a fost publicată Legea nr. 217/2016 privind diminuarea risipei alimentare, care ar fi trebuit să intre în aplicare la 6 luni de la data publicării. În expunerea de motive se arăta că studii recente scot la iveală un paradox: deşi sunt circa 800 de milioane de persoane la nivel global afectate de foamete, o mare parte din alimente se pierde pe tot parcursul lanţului de producţie şi comercializare. Iniţiatorii legii dau şi exemplu unor state membre UE care încearcă deja să restrânge efectele risipei alimentare. Astfel, Franţa, Belgia şi Olanda au în atenţie fenomenul, iar anul 2014 a fost declarat „Anul european al luptei împotriva risipei alimentare”. Mai mult, în expunerea de motive se arată că principalul vinovat de risipa alimentară nu este segmentul de retail, care ar fi responsabil de doar 7% din total, ci cu totul alte părţi ale lanţului alimentar. Prin urmare, erau anticipate drept soluţii: dimensionarea mai bună a stocurilor şi implicarea ONG-urilor pe acest segment de activitate.
MADR spune că legea e inaplicabilă
Conducerea actuală a Ministerului Agriculturii arată că „Legea în actuala formă este inaplicabilă! Face mai mult rău decât bine! Această concluzie s-a desprins în urma dezbaterilor cu reprezentanţii sectorului agroalimentar şi întâlnirilor de lucru cu specialiştii din domeniu, în procesul de elaborare a normelor metodologice la Legea nr. 217 din 17 noiembrie 2016 privind diminuarea risipei alimentare. Art. 1 din Legea nr. 217/2016, aşa cum este formulat, face doar referire generală la toţi operatorii din sectorul agroalimentar, prin urmare, nu asigură precizie şi claritate, în condiţiile în care în domeniu există operatori diverşi care nu au un specific comun şi se caracterizează prin diferenţe consistente privind nivelul de producere a risipei”.
Şi se mai detaliază câteva exemple. Art. 2. din Legea nr. 217/2016. Prin exprimarea folosită la litera c, „aflate aproape de expirarea datei-limită de consum” se creează o situaţie dificil de gestionat, deoarece produsele agroalimentare sunt foarte variate ca termen de valabilitate. Există produse cu termen de valabilitate extrem de scurt şi, în acest caz, aplicarea legii făcea imposibilă comercializarea respectivelor produse. Consecinţa ar fi fost eliminarea din piaţă a produsului proaspăt, cu efecte negative majore, preponderent asupra producătorilor români.
Ar fi apărut un comerţ paralel
Art. 3. din Legea nr. 217/2016, alineatele 3 şi 4 din art. 3 prevăd posibilitatea cumpărării produselor agroalimentare de către asociaţii şi fundaţii, respectiv întreprinderi sociale, la 3% din preţ şi revânzarea acestora la un preţ de 8 mai mare. Această transformare a ONG-urilor în agenţi comerciali pune bazele unui flux de comercializare paralel, greu de gestionat din punct de vedere sanitar veterinar şi fiscal şi care poate pune în pericol sănătatea consumatorilor, aceştia fiind expuşi datorită atracţiei preturilor mai reduse. Prin prevederile acestui articol şi aplicarea lui se poate produce dezordine în tot lanţul alimentar, fiind afectaţi toţi: producători, comercianţi şi consumatori.
Art. 4. din Legea nr. 217/2016 este şi el verificat de MADR. Lipsa unei prevederi exprese a unei instituţii de control şi sancţionare a celor care nu respectă legea. Analizând în ansamblu Legea nr. 217 din 17 noiembrie 2016 privind diminuarea risipei alimentare s-a constatat că mecanismele propuse nu pot fi puse în practică şi nu poate fi completat dispozitivul legislativ. Concluzia este că legea, nu este clară, precisă şi previzibilă, aşa cum ar trebui să fie un act normativ pentru a putea fi aplicat şi care să ducă la realizarea obiectivelor avute în vedere.
S-a decis amânarea aplicării
În consecinţă singura decizie normală şi rezonabilă, asumată fără rezerve de Ministrul Agriculturii, Petre Daea, a fost prorogarea normelor de aplicarea până la sfârşitul anului, perioadă în care un grup de lucru instituţional, deja desemnat, are misiunea să identifice modalităţile prin care scopul legii să fie îndeplinit şi să redacteze un proiect de act normativ care să fie realmente aplicabil, atât juridic cât şi tehnic.
De precizat că, şi Guvernul Cioloş, atunci când i s-a solicitat punctul de vedere, a arătat că trebuie specificat că alimentele pot fi donate doar dacă se încadrează în data durabilităţii minimale şi dacă respectă legislaţia în domeniu, precum şi stabilirea autorităţilor care vor constata neconformităţile şi vor efectua controlul.
De ce se strică marfa în magazine
Toată această problematică pare însă discutată de la efecte şi nu de la cauze. Lucrurile stau cu totul şi cu totul altfel iar autorităţile ori se fac că nu văd starea adevărată de lucruri, ori chiar sunt depăşite de situaţie. Să o luăm metodic. Producătorii sunt cei care se luptă între ei pe o piaţă cu nişte variabile aproape invariabile, dacă putem face acest joc de cuvinte. Mai simplu spus: vor să câştige o cotă cât mai mare de piaţă, de la an la an, prin diversificarea sortimentaţiei şi prin creşterea expunerii la rafturi. Dar, consumatorii sunt aceeaşi, numeric vorbind. Ba chiar mai puţini, din cauza trendului demografic şi al exodului în alte state. Producătorii targetează niveluri foarte ridicate de vânzări, asimilări din rândul rivalilor de pe pieţe şi anticipează un profit mai mare, de la an la an. Nimic nefiresc aici. Numai că, aşa se ajunge, acum la existenţa unor stocuri greu vandabile, iar reproşurile circulă în ambele direcţii, între producători şi retaileri. În fond, negociind spaţii mai mari şi cu vizibilitate ridicată, producătorii cad adesea în capcana de a oferta cu mult peste consumul mediu zilnic, ajungând repede în situaţia ingrată de a suporta costurile mărfii nevândute.
