A fi european nu înseamnă a nu-ţi iubi ţara!

0
26

Nu avem un consens naţional asupra multor chestiuni delicate, motiv pentru care şi evităm, de multă vreme, să mai invocăm noţiunile de patrie şi de patriotism, considerate dacă nu desuete, oricum inadecvate… momentului. Chiar şi de Ziua Naţională a României, când s-au făcut destul de multe referiri tonice la măreţia zilei de 1 Decembrie 1918, una astrală, s-au evitat cu discreţie trimiterile la trăirile lăuntrice ale înaintaşilor noştri. Din punctul acesta de vedere suntem neîndoielnic europeni, şi a fi european, ni se spune, înseamnă între altele a nu accepta idolatria de sine, a privi cu severitate spre relele propri, a înlocui euforia încântării de sine cu luciditatea, dominarea fuduliei şi a triumfalismelor, şi dacă se poate să-i pupăm… undeva pe cei de la Bruxelles sau Strasbourg, de unde vine lumina. Suntem europeni, doar când păstrăm o cordială curiozitate faţă de tot ce e altfel. Suntem europeni când acordăm o maximă atenţie comunicării cu ceilalţi, când ne recunoaştem fără masochism, dar şi fără îngăduinţă năravurile şi încercăm să le corectăm. Plecând de la premiza că „europenii” sunt moralmente lipsiţi de orice defecte, interese ascunse, animaţi cu desăvârşire doar de luminoasă cooperare. Fiindcă ne sunt furnizori de fonduri şi legislaţie. Adică noi suntem, şi cultivăm ideea, în situaţia infirmului, care azvârle cu cîrja după medicul curant. Polonezii nu cred aşa ceva, francezii nu mai vorbim, spaniolii şi portughezii, dar şi italienii, nici pomeneală. Noi în schimb recităm, până la obstinaţie, aidoma unor neajutoraţi, despre valorile europene în sus şi în jos, lăsând sentimentul jalnic al unui complex de inferioritate. Deşi nu e benefic, şi nici justificat, nici complexul de superioritate. Asta într-un moment în care Europa e într-un intermitent proces de auto-evaluare, fiind prea complezentă cu partea ei de umbră. Relaţia României cu Europa instituţională nu mai este la început, când stângăciile sau inadecvările, de o parte şi cealaltă, erau justificate. Lăsând la o parte faptul că relaţia României, cu organismele de monitorizare, de tot felul, e mai îndelungată. Ne-au monitorizat pe o problemă sau alta, într-o anume perioadă, şi Consiliul Europei, şi FMI, NATO, Banca Mondială, nu în ultimul rând Uniunea Europeană. Mereu aceste monitorizări au fost primite foarte serios în ţară, şi la nivelul clasei politice, şi la nivelul analiştilor, bucurându-se de o prezumţie de seriozitate. Dar atunci România era mereu exterioară sistemelor care o monitorizau. Acum am devenit parte a sistemului care ne monitorizează încă, iar sistemul nu mai e un observator cât de cât obiectiv şi rece, a ceea ce se petrece aici, e interesat direct de evoluţiile politice din ţară. Popularii europeni, de pildă, stimulează pe toate căile popularii români (liberalii, PMP, UDMR) pentru că doresc în continuare un grup popular masiv şi influent în Parlamentul de la Bruxelles. Renew Europe (Reînoim Europa) cu Dacian Cioloş lider, incluzând grupul de eurodeputaţi francezi din LREM, procedează identic. Deşi membră cu drepturi depline în UE, România e tratată ca şi cum ar fi, încă, în pragul admiterii. Justiţia e monitorizată prin MCV, accederea în Schengen amânată sine die, deşi la nivel de NATO, unde am dat secretarul general adjunct, Mircea Geoană, suntem respectaţi, ni se spune, pentru ceea ce fac militarii noştri în Afganistan, Kosovo şi în alte locuri. Politizarea din structurile europene face ca UE să nu fie spaţiul ideal care să măsoare calitatea structurilor judiciare româneşti. Beneficiem de un deficit de imagine, consistent, fiindcă tot „de-ai noştri”, fără multă ipocrizie, fără menajamente, eufemisme, ironii fine, preferă muşcătura lacomă, îndelung exersatele talente de flaşnetă, epitetul barbar şi ironia groasă. Patriotismul nu este, să ne înţelegem, un exces de retorică. Nu bătăi în piept, nu discursuri deşănţate sau dispreţ pentru cei din alte zodii, ci fermitate şi decenţă. Care nu ne poate fi niciodată, dar niciodată, un sentiment străin. Fiindcă atunci suntem inutili pe acest pământ, udat cu mult sânge în toate colţurile lui. Cităm cu nesaţ din Caragiale despre România lui Caragiale, fiindcă grandilocvenţa contemporană nu poate fi decât comică şi provincială. Din Caragiale nu cităm însă nimic, dar în nici o împreajurare „1907 din primăvară până în toamnă”. Interesantă „scăpare”. Mândria de a fi român nu e un somnifer, ci un energizant, ca fiecare să-şi pună problema meritelor personale în propăşirea ţării.

LĂSAȚI UN MESAJ

Comentariul
Numele

Operaţie antispam (completează):  *