Refuzul Kievului de a semna Acordul de asociere şi liber schimb cu UE la summitul şefilor de stat şi de guvern al „celor 28” de la Vilnius, aşa-numitul „parteneriat oriental”, era anunţat de ceea ce se întâmplase în ultimele săptămâni. Când Rusia a mărit presiunea asupra preşedintelui ucrainean Viktor Ianukovici, spre a provoca eşecul summitului. Mai mult, în zilele premergătoare, ministrul ucrainean al Energiei declarase că fusese convenit un acord cu Gazprom privind reglarea datoriei gaziere, grupul rus arătându-se „foarte conciliant” după cunoaşterea votului de respingere al Parlamentului (Rada Supremă) de la Kiev asupra „legii Timoşenko”, care ar fi permis transferul în Germania a fostului premier, ce ispăşeşte o condamnare de 7 ani de închisoare pentru abuz de putere, în urma unui proces considerat politic de către Bruxelles. Eliberarea lui Timoşenko a fost chiar o condiţie pentru semnarea Acordului de asociere cu UE. Discuţia este doar aparent simplă. Deşi protestele din stradă au un potenţial de degenerare. Sunt cele mai mari după „revoluţia portocalie” din 2004. Dacă Ucraina semna Acordul de asociere pierdea toate privilegiile economice obţinute în relaţia cu Rusia, inclusiv accesul pe unica piaţă în care are o prezenţă notabilă. După cum declara chiar premierul Mykola Azarov, Ucraina nu-şi poate permite un război comercial cu Rusia, către care se duc 26% şi de unde aduce 32% din importuri. Dacă într-adevăr Viktor Ianukovici a cerut UE circa 160 miliarde euro, alături de o perspectivă destul de vagă a unui împrumut de un miliard de euro din partea FMI, pentru retehnologizarea economiei, atunci faptul că a jucat la cacealma nu mai trebuie pus în discuţie. Fiindcă alesese miliardele lui Vladimir Putin, mai ales că FMI impunea Ucrainei condiţia liberalizării preţului la gaze, adică scumpirea masivă a gazului pentru consumatorii casnici, şi reduceri salariale. De fapt o spune chiar „De Spiegel”: pentru prima dată, Bruxellesul trebuie să se confrunte cu situaţia în care o ofertă de apropiere faţă de un stat a fost respinsă din cauză că preţul a fost unul greşit. Numai că discuţia este realmente mai complexă şi se omit ambiţiile Rusiei. Fără Ucraina, o spunea din 1997 Zbigniew Brzezinski, în cartea sa „Marea tablă de şah” (Ed. Univers Enciclopedic, 2000), Rusia încetează să mai fie un imperiu euroasiatic. „Dar dacă Moscova îşi recapătă controlul asupra Ucrainei, cu populaţia sa de peste 50 de milioane şi cu importantele sale resurse naturale, ca şi cu accesul său la Marea Neagră, Rusia recâştigă automat, din nou, mijloacele necesare pentru a redeveni un puternic stat imperial, întins în Europa şi Asia”. Fireşte, în circumstanţele actuale Polonia rămâne pivotul geopolitic de pe frontiera geopolitică a UE. Numai că pe „tabla de şah” a lui Brzezinski, Kremlinul etalează calibrul marilor şahişti, pe care i-a şi avut de-a lungul timpului. Să nu omitem îngrijorarea Rusiei, manifestată la summitul NATO de la Bucureşti, în legătură cu extinderea Alianţei Nord-Atlantice, considerată răuvoitoare prin propunerile avansate Ucrainei şi Georgiei. Dar mai intervine şi un alt aspect: Ucraina independentă ar trebui privită ca o non-concordanţă temporară, dacă este evaluată în termeni etnici, strategici şi istorici. Că partea sa vestică se doreşte pro-occidentală, iar partea estică mai apropiată Rusiei, asta este o altă discuţie, cu conotaţiile şi mai ales complicaţiile ei.
