În ritmul – ameţitor şi aproape schizoidal – în care lumea se schimbă, în ansamblul şi în substanţa sa, riscăm să nu mai sesizăm fenomene ce au loc sub ochii noştri şi al căror impact asupra viitorului imediat ar putea marca o cotitură radicală, fără întoarcere, în chiar fibra noastră filogenetică. Globalizarea, deja împlinită, al cărei resort, suport şi motor în plină acceleraţie este mass-mediatizarea cu riscul, încă neasumat în consecinţele sale cele mai profunde, de ficţionare a vieţii de zi cu zi, ne-a făcut martori şi judecători în timp real ai planetei reduse la nivelul unui comunităţi rurale. Asistăm, judecăm, arbitrăm – ignorând inutilitatea opiniilor noastre – la evenimente dintre cele mai diverse, de la lovituri de stat la „revoluţii” paşnice, de la catastrofe naturale online la matrimonii şi divorţuri pe cât de exaltate mediatic pe atât de golite de vreun conţinut demn de reţinut.
Fenomenele, probabil, de o gravitate greu estimabilă în perspectivă, sunt cele la nivelul relaţiilor inter- şi intra-umane, cu accent mai ales asupra celor ce vizează familia, cândva „celula” societăţii (expresie compromisă în retorica totalitarismelor), transformată astăzi într-un fel de „premiu” competiţional, în care criteriul moral nu mai contează. Sau, mai grav, şi-a răsturnat axul de validare.
În acest context, al familialului, o carte cu un titlu provocator neliniştitor, anume „Complexul lui Telemah. Părinţi şi copii după amurgul tatălui”, semnată de unul dintre cei mai importanţi psihanalişti italieni de astăzi, Massimo Recalcati, mi-a sunat ca un urgent şi grav semnal de alarmă. „Părinţi. Misiune imposibilă”, sau „Educaţia (în familie) se află pe drumul falimentului” sunt doar câteva dintre formulele asertive ale acestui studiu, pe care le-aş subsuma sintagmei, cu scopul precis de a lăsa şi un pic de spaţiu, optimismului, „amurgul părinţilor”.
Autorul italian, lacanian ca formaţie, indică un traseu care porneşte de la acel intrigant răspuns al copiilor în faţa consilierii noastre de a nu apuca pe drum greşit: „De ce nu?”. Şi cine, părinte, bunic, unchi ori mătuşă, ca instanţe relaţionale ale familiei ca structură genetică şi socială, nu se confruntă cu astfel de răspunsuri, emise mai totdeauna în formă de replică, de reacţie fermă, cu un răspicat ton al nesupunerii. Conflict între generaţii? Fireşte, a existat dintotdeauna, niciodată însă în forma schizoidă de acum; complexul edipian al lui Tata Freud, din care a dispărut (a fost… castrat!) mobilul dorinţei (din moment ce şi mama e pe cale să-şi piardă din atributele unei instanţe pedagogice)? Da şi nu. Da, fiindcă, strict psihologic, ceva din simptomatologia freudiană va fi fiind încă, la nivel de specie, în noi, însă hotărât, în fenomenul de-acum, miza este cu mult mai mare. Şi mai tulbure, mai angoasantă.
E explicaţie – cauză – a acestui amurg al tatălui, ca Subiect tare al primului şi, probabil, celui mai decis segment al formării pentru viaţă –, ar fi hiper-hedonismul lumii de azi: divertismentul, plăcerea efemerului, gustul aproape maladiv pentru tranzitiv şi facil, refuzul responsabilizării pentru propriile acte. Sunt realităţii evidente, verificabile şi verificate cotidian: de la exhibarea, generalizată, „pe sticlă”, a prostiei, ignoranţei, inculturii, ba chiar şi a prostituţiei, până la „crimele”, în lanţ şi, din păcate, banalizate, produse de tineri-odrasle în accidentele rutiere, şi acestea urmări ale aceleiaşi lipse rupturi de comuniune dintre părinţi şi copii.
Să-l credem, atunci, pe psihanalist când, ignorându-l pe Freud, ne invită să identificăm în acest fenomen de ocultare a rolului Părintelui în sistemul comportamental al fiului un efect al unei supra-etalări a dorinţei? Şi asta într-un sistem, capitalist şi postmodern deopotrivă, globalizat şi mass/mediatizat, în care dorinţa pare să fie produsul cel mai ofertant.
În plus, a dispărut şi ceea ce prin veacuri a funcţionat ca o lege a interdicţiei, cu Tatăl în dublă poziţie, de „legiuitor” („N-ai voie să faci asta!”) şi de „judecător” (sancţionând încălcarea pactului). În plus, pare să se fi schimbat chiar în structura sa de bază raportul de recunoaştere dintre tată şi fiu, dintre părinţi şi copii: nu copiii sunt azi cei ce caută recunoaşterea din partea părinţilor, ci invers. În cuvinte încă şi mai grele de sensul acestei mutaţii îngrijorătoare, suntem noi, părinţii de acum, copiii… propriilor noştri copii. Noi le solicităm, deseori cu o ardoare absurdă, să ne… recunoască. Şi nu-i vorba de părinţi expropriaţi, cu ori fără voie, de atributul paternal ori maternal, ci chiar, din păcate, de cei, altminteri, împliniţi, ba bine situaţi de scara socială.
Ne-am dispensat, cu o uşurinţă greu de înţeles şi de acceptat de vechiul, dar sănătosul,obicei de a lăsa copiilor, în derivă, spaţiul necesar spre a-şi măsura potenţialul propriu. Narcisişti noi înşine, otrăviţi de nevoia de a fi recunoscuţi şi de ni-i face recunoscători, sărim, la primul strigăt, în apă ca să-i salvăm, ratând, astfel, prilejul de a-i lăsa să-şi activeze trupul şi mintea ca să devină singuri înotători în apele nu de puţine ori tulburi ale vieţii ce-i aşteaptă. Şi care nu iartă. Pe ei, în primul rând, pe noi, fireşte, mai totdeauna când timpul regretului a amurgit la rându-i.
