Morala unei poveşti istorice

0
385

Cu harul său, realmente seducător, istoricul Adrian Cioroianu, originar din Craiova, narează în cartea sa „Cea mai frumoasă poveste. Câteva adevăruri simple despre istoria roânilor” (Ed. Curtea Veche Publishing, 2013) întâmplarea cu sosirea în ţară a domnitorului Carol I, cel care pe 10 mai 1866 avea să fie primit triumfal în Bucureşti, aşa cum se orchestrase evenimentul, de autorităţile vremii. Mai mulţi aşa-numiţi ţărani-grăniceri, de pe linia Dunării, şi printre aceştia cei din Dăbuleni, care nu înţelegeau în ruptul capului de ce fusese dat jos un domnitor român, pentru a veni un alt domnitor din Germania –bine că n-a venit Philip de Flandra, fratele regelui Belgiei, Leopold al II-lea- au început să se teamă că reformele lui Cuza, prin care fuseseră împroprietăriţi cu nişte loturi de pământ vor fi anulate, şi pe deasupra nu primiseră nici solda pe vreo trei luni. În cele din urmă spiritele s-au domolit şi 10 ani mai târziu, mulţi dintre acei ţărani olteni aveau să lupte ca nişte eroi pe câmpurile de luptă ale războiului de independenţă, chiar sub steagul regelui României, Carol I. Ani de-a rândul, după acel „murmur” din 1866, narează povestitorul, regele Carol I îi întreba sistematic pe sfetnicii săi, la aprobarea unor legi „dar, oare dabulenii ce zic?”. Interogaţie nemuritoare. Şi conchide istoricul: mulţimile se pot înşela uneori, dar cu toate acestea un conducător înţelept este dator să fie atent la talpa ţării. Mutatis-mutandis ne putem întreba de ce actualul preşedinte al ţării, Klaus Iohannis, fost primar al Sibiului, cunoscător al scenei politice româneşti, dar –bănuim- şi al istoriei acestui popor, nu se inspiră din gesturile înălţătoare ale unor înaintaşi, şi nu-şi îndeplineşte rolul de mediator, cum prevede legea fundamentală a ţării. Are la îndemână, zilnic, un barometru al nemulţumirilor sociale, al neliniştii prelungite provocate de pandemie –precar gestionată- şi de criza politică cu efectele ei greu comensurabile. Nu mai este nevoie să-şi întrebe sfetnicii de la Cotroceni de „ce spun dăbulenii”, precum Carol I, este nevoie doar de corecta înţelegere a lucrurilor. Într-un asemenea moment, precum cel în care ne aflăm, contează doar o anumită stilistică a conducerii. Şi nimic altceva. E vorba de a prefera luciditatea unor adversari onorabili, chiar dacă incomozi, referirea îi vizează pe social-democraţi, unei formule de guvernare (PNL-UDMR) minoritare, fără nici o şansă de validare în Parlament. Mai ales că şi în câmpul liberal se întâmplă ceea ce vedem: ieşiri dezordonate din front. Decât să fie atât de prost anturat, preşedintele ţării mai bine decide singur. Concilierea naţională, de care a vorbit în mai multe rânduri, e de înţeles doar ca o bună convieţuire a divergenţelor, nicidecum ca o suspendare a discernământului moral, cu care cochetează liberalii. Atmosfera în genere e neliniştitoare şi se pot enumera destule semnale ale unui regres al procedurilor democratice. Nici un reprezentant al puterii nu vorbeşte de erorile proprii. Încât pe nesimţite am revenit la ideea că toţi guvernanţii sunt buni, asta ne îndeamnă Florin Cîţu, şi toţi opozanţii „lipsiţi de spirit de răspundere”. Scutit multă vreme de reproşuri din partea media, de la o vreme Klaus Iohannis a devenit ţinta unui exces al atacurilor. Unele îndreptăţite, cum ar fi cele care vizează opţiunea mai nouă a preşedintelui pentru practicarea… golfului. Şi asta într-o ţară în care, sportul naţional a fost, multă vreme, oina. Nu mai repetăm ceea ce au spus şi alţii, dar Florin Cîţu reacţionează ca un animal rănit, hăituit de câinii vânătorilor, iar senatorul Nicolae Ciucă, general (r) care spera probabil să-şi fructifice în plan politic capitalul de imagine, aidoma generalului de corp de armată Alexandru Averescu, care în 1918, 1920-1921, 1926-1927 a ocupat funcţia de preşedinte al Consiliului de miniştri, riscă să intre în anonimat tern. Responsabilitatea prezidenţială nu are comună măsură cu umorile şi sensibilităţile private. Anumite lucruri omeneşti trebuie să rămână străine şi dacă împrejurările o impun, domnia sa preşedintele ţării, trebuie să fie cel dintâi dispus să piardă.