Premianţii clasei sau dificilul test de a deveni …nemţi

1
80
Citeşte mai mult

În ianuarie 2012, apărea în Italia, la editura Cairo din Milano sub semnătura lui Alberto Karli, o carte cu titlul incitant I primi della classe („Premianţii clasei”) şi subtitlul „Criza europeană şi rolul Germaniei” care a stârnit, în Italia, dar şi în în Franţa şi, desigur, în ţara Angelei Merkel, o dezbatere la care autorul însuşi nu se aştepta. Iar asta fiindcă el nu este nici economist, nici politician, nici jurnalist, ci un dascăl de limbă germană la Universitatea Catolică milaneză şi, în acest context, în locul argumentelor terne, redactate de obicei într-un limbaj ultraspecializat, autorul a preferat un discurs centrat pe mentalităţi. Evident, nu lipsesc din opusul respectiv nici datele economico-financiare ce-au premers şi, apoi, alimentat criza europeană, însă ele sunt analizate şi explicate într-un registru mai complex, în care psihologie (naţională) ori istorie multiseculară sunt chemate în cauză în sprijinul unui adevăr a cărui realitate nu place multora dintre noi.

Punctul de plecare al argumentaţiei profesorului Alberto Karli este un eveniment petrecut prin 2007 când, reaminteşte el, economişti europeni de prestigiu şi instituţii de profil financiar (EUROSTAR) au elaborat un document cu caracter preventiv asupra crizei ce se anunţa şi ale cărei manifestări deveniseră motive de îngrijorare chiar la nivelul staff-urilor de la Bruxelles. Nodul gordian al problemei îl reprezenta pericolul deteriorării economiilor din Sudul continentului, cu Spania, Portugalia şi, mai ales, Grecia (Italia se autoexcludea prin refuzul pe cât de precar orgolios pe atât de periclitant al lui Berlusconi şi al regimului său). Se pregătise atunci un plan de intervenţie, considerat astăzi necesar, fie şi prin reevaluarea autocritică a FMI, care ar fi urmat să vină în prevenirea dezastrelor ulterioare din respectivele state membre. S-au opus, vehement şi cu câştig de cauză, cele două puteri ale UE: Franţa şi Germania. Iar dacă Franţei i se atribuie, în decizia contrară planului, „naţionalismul”, istoric şi organic, cum se ştie, pentru Germania, explicaţia indică exclusiv interesul economic, în contextul în care e un dat faptul că moneda unică o ajută mai mult decât pe oricare alt stat membru. E vorba de exportul produselor sale în chiar ţările din zona meridională cărora un euro păstrat, şi prin intervenţii forţate ori artificiale, le-a asigurat menţinerea unui profit care, în absenţa monedei unice ori a slăbirii ei pe măsura dimensiunii crizei, ar fi pierdut enorm.

Aşa se explică – şi autorul italian nu le ignoră – valul de antipatie şi corul de critici cu care Merkel şi Germania sa continuă şi acum să se confrunte. Însă, ca germanist, iar nu ca economist, el apelează şi la criterii, cum spuneam, de extracţie psihologică şi istorică. Pentru primele, insistă asupra acelui simţ al ordinii specific neamţului, dedicat lucrului bine făcut, ca şi acel simţ comunitar structurat istoric şi etiologic. Cât i s-ar datora protestantismului în impunerea şi asimilarea, intime şi, deci, organice, acestor veritabile structuri mentale ale germanului e deja un subiect tratat, uneori cu excesele marelui romantism, hegelian ori wagnerian. Alberto Krali îl rezumă cât se poate de convingător, în baza evocării a două figuri istorice emblematice pentru Germania şi pentru Franţa: Frederic Cel Mare, prinţ al Prusiei şi, apoi, Împărat al Sfântului Imperiu Roman şi, respectiv, Regele Ludovic al XIII-lea. Primul, în plină glorie, îşi apropriase deviza „Eu sunt primul supus al Imperiului”, în timp ce monarhul francez a rămas în istorie, ca etalon absolutist, prin deviza „L’Ėtat c’est Moi” („Statul sunt eu”).

În căutarea unor precepte apte să gireze o regândire a Europei Unite într-o perspectivă în care principiul echităţii (considerat astăzi preferabil celui al egalităţii, fie şi din cauza extracţiei sale „stângiste”), brize de optimism nu prea se simt; cu o Angela Merkel la cârma Germaniei pentru încă patru ani, cu o Franţă pe care recesiunea o ţine ostatică mefienţei de mai an, Sudul şi Estul par să rămână, la rândul lor, victime ale unui parcurs mai mult decât incert.

Şi cum, la noi, expresia „a fi neamţ” are şi acum, după multe secole, o semnificaţie pe cât de justificată, în oferta de pragmatism şi seriozitate, pe atât de …idealistă, alternativa, unica, ar fi aceea de a ne regăsi măcar ceva din acel străvechi ataşament faţă de propria ogradă şi, astfel, să ne apropiem de un civism mai activ.

1 COMENTARIU

  1. Citesc cu reală plăcere gândurile distinsului intelectual şi universitar al urbei noastre, ce se simte “acasă” oriunde în lumea ideilor, din Italia pînă în Brazilia. Îmi permit să punctez o posibilă scăpare, de data aceasta – Frederic cel Mare a fost rege al Prusiei şi prinţ elector al Sf. Imperiu Roman de naţiune germanică, nu împărat, iar deviza “Statul sunt eu” i-a aparţinut celui mai longeviv rege al Franţei, Ludovic al XIV-lea, “Regele Soare”, fiul lui Ludovic al XIII-lea.

Comments are closed.