Renzianismul – dincolo de contestaţii

0
87

Aşteptate ca un test al guvernării lui Matteo Renzi (în ciuda refuzului său categoric de a lega acest scrutin în vreun fel de treburile Executivului), alegerile locale (din 7 regiuni şi câteva sute de localităţi în care s-au reales primarii) au alimentat, în media dar nu numai, o dezbatere a cărei miză a fost până la urmă de natură strict politică. Şi, în definitiv, n-am înţeles prea bine motivul pentru care tânărul (încă), dar şi insolitul toscan – fireşte, Renzi în persoană – a ţinut să se distanţeze, din start, de miza politică a acestui scrutin. Ce-i drept, adversarii săi politici au avut tot interesul să nu-l menajeze, mai ales că au luat în calcul şi sciziunile din rândul formaţiunii politice care le-a propulsat ca premier, în rândul cărora se numără câţiva dintre liderii marcanţi ai stângii italiene, ca să nu spunem că unii dintre ei aparţinând falangei „marxizante”, zdrobite în ultimii doi ani de irumperea în politică a acestui incomod politician. Incomod pentru ei, adepţi ai unor modele de veche disciplină de… partid, pe care Renzi a aruncat-o la coşul de gunoi al pretinsei „lupte ideologice”, dar cu atât mai mult pentru frontul dreptacilor, încă în căutarea unei noi identităţi, după amurgul tot mai persistent al lui Berlusconi.

Revenind la rezultate, aproape toate sursele mediatice din Italia le-au ordonat, ieri, sub semnul unei partide de fotbal; şi nu-i nimic surprinzător într-o ţară în care il calcio, fotbalul adică, nu e doar un incidental „rege”, dar în rândurile căruia politicul s-a infiltrat aproape la dimensiunea unei altfel de mafii. Cu Silvio Berlusconi  cap de listă, căruia chiar Matteo Renzi pare a-i aruncat ultima mănuşă într-o confruntare în care Il Cavaliere pretindea a fi avut cărţile câştigătoare.

Rezultatul, deci, este…5-3, pentru echipa lui Renzi: adică cinci preşedinţi de regiuni, dintre care, dincolo de jocul pariorilor, doar Liguria e recunoscută ca o gravă pierdere. Şi asta nu fiindcă, prin tradiţie, regiunea recunoscută pentru marile valori literare şi artistice (Montale era ligur, printre alte mari nume) a fost mereu un fief al stângii, ci şi fiindcă, aici mai mult decât oriunde, dreapta s-a regăsit unită, chiar dacă sub oblăduirea unui ex-leghist, cu nume de fotbalist, Toti (cu un singur „ta”), exclus din Liga Nordului de către noul lider xenofob şi ultrasist, în politică, Salvini, cel care pare să-i fi depăşit pe toţi extremiştii europeni, prin „soluţiile” sale cu rezonanţe naziste.

În concluzie, Renzi se declară iarăşi, dacă ţinem cont de victoriile sale în Parlament cu propuneri legislative contestate îndeosebi de unii dintre foştii săi „maeştri!” (ex-premierul Letta, mai recent) victorios. Şi, cu siguranţă, cifrele atestă fără tăgadă dimensiunea victoriei. Dar şi limitele acesteia. Fiindcă, dacă formaţiunea grilliană „Cinque Stelle” s-a situat, în Liguria (e adevărat că e chiar regiunea de baştină a liderului său Beppe Grillo) pe locul al doilea, cu 18 la sută, după PD-ul renzian, Liga Nordului, a acestui tempestuos şi periculos urmaş al lui UImberto Bossi, pare, cu 12,5 la sută, a reveni la o perioadă de glorie a sa. Faptul că Forza Italia, ce a  mai rămas din ea sub bagheta perdantă a lui Berlusconi, a scăzut spre aproape 10 la sută, însă Renzi declarase, în chiar momentele sale de tensiune cu „vechea gardă” de extracţie comunistă, că preferă să reformeze Italia cu Berlusca decât cu cârcotaşi din propriul partid cărora le reproşează  lipsa de pragmatism.

În definitiv, tocmai pragmatismul e cartea câştigătoare a lui Renzi şi a echipei sale, căreia, dacă i se reproşează o lipsă de verticalitate „ideologică”, nu i se poate sustrage dreptul la o linie de reformă în faţa căreia nici marii „granguri” europeni nu prea au avut ce să conteste.