EDITORIAL – E totuşi primăvară !

0
63

După o noapte, poate două, mângâiate de un aer cald, mediteranian, apoi în zorii zilei de razele plăpânde ale soarelui, încă amăgitor, mai mult ascuns în nori, au înflorit dintr-o dată, uimindu-ne, caişii şi cordoduşii. Ce surpriză! Magnoliile, cireşii şi merii înmuguriţi încă pregetă, dar în câteva zile ne vor copleşi cu virginala îngemânare de verde şi alb, prin care vor filtra lumina. În mugurii lor, primăvara face explozie, iar în coroanele lor se insinuează. A durat neobişnuit de mult anotimpul rece, cu câteva izbucniri nervoase de iarnă autentică, când nu ne mai aşteptam, tocmai la momentul sosirii berzelor din ţările veşnic însorite, uimite poate de încurcarea anotimpurilor. Cum nicio iarnă nu durează o veşnicie, primăvara se va grăbi acum să-şi intre în drepturi. Sub un cer, când senin, când acoperit de nori vineţii aducători de ploaie. Şi totuşi e primăvară. Chiar dacă palid mai tânguie. Este justificată calendaristic. Semnele ei se resimt în sălcile bătrâne, plângăcioase, sfâşiate de dureri neştiute, de pe malul apelor, legitimând unul dintre momentele inefabile ale primăverii. Geo Bogza spunea, într-una din tabletele sale nemuritoare, că dacă ar fi să-şi reprezinte sufletul omenesc, dacă ar fi să-l caute în natură, mai întâi s-ar uita la sălcii, când ies din iarnă: un abur verzui în respiraţia incoloră a firii. Nu rămâne mai prejos flora spontană, pastelată, de la toporaşi, şi viorele la urzicile pitulate pe lângă gardurile bătrâne care-şi fac simţită pofta de viaţă. O vrajă fără asemuire ne învăluie, alungând tristeţi iremediabile. Ca şi alte dăţi primăvara va irupe în zilele ce vin, aşteptate sunt de acum rândunelele vestitoate nedezminţite ale anotimpului speranţei şi a muncilor câmpului. Fiindcă, în curând cu deja mare întârzire, câmpia doljeană va frământa de pornirea lucrărilor agricole de sezon, care conferă temeinicie oricărei nădejdi. Un exces de umidite mai tegiversează lucrurile, încreţind frunţile bunilor gospodari şi îngrijorându-le inimile. Firea are legile ei de la care nu se poate abate. Dar grâul? E bun, spun oamenii lui Mihai Anghel, acest patriarh al noi civilizaţii a câmpiei doljene, care începe de la Segarcea încolo. Binecuvântând aleile, parcurile şi grădinile oricărui oraş, care ne spală sufletul de funingine, spunea acelaşi Geo Bogza, ni se întăreşte credinţa că nu funingea va învinge. Am intrat în săptămâna patimilor.