Papa Francisc şi bârfa ca păcat

0
142
Citeşte mai mult

Papa Francisc nu se dezminte pe drumul său singular, „revoluţionar” sau „radical”, cum l-au numit admiratorii ca şi difidenţii săi şi continuă să surprindă, ba chiar să şocheze: adept al unui stil direct de comunicare, în care pletoricul discurs axiomatic şi sentenţios e înlocuit cu unul confesiv, de o naturaleţe firească, dar derutantă, uneori, în raport cu poziţia Scaunului pontifical, nu sunt evitate nici subiecte considerate până ieri tabù în interiorul Bisericii Catolice.

Ultima dintre temele, inedite şi insolite, cum spuneam, este cea legată de… bârfă. Asupra acesteia, Papa a revenit, în ultimele săptămâni, de trei ori, în trei locuri şi trei ambiente complet diferite, ţintind un public la fel de heteroclit, printre care s-au numărat şi „jandarmii” elveţieni ai Vaticanului.

Bârfa, clevetirea, pâra reprezintă o parte a răului, un microb, un adevărat păcat, pe care Francisc nu s-a sfiit să-l asimileze crimei: „Asupra acestui punct, nu e loc pentru nuanţe. Dacă tu vorbeşti rău de fratele tău, îl ucizi. Iar noi, ori de câte ori o facem, îl imităm pe Cain, primul criminal al Istoriei”, a spus el, insistând  asupra faptului că nu există bârfe nevinovate. Căci de câte ori bârfim, nu facem altceva decât să-l ucidem pe Dumnezeu. Învăţătura creştină din această intervenţie pontificală împrumutată parcă discursului cotidian din periferia metropolei sale de origine, Buenos Aires ar fi, în propria sa formulare, că un adevărat creştin ar fi mai bine să-şi muşte limba mai înainte de a purcede la bârfă; limba se umflă, continuă Papa, şi astfel împiedică vorbele să se mai articuleze.

Insistenţa arătată de Papă asupra unui aspect atât de prezent şi de insidios în viaţa noastră de toate zilele, pe cât de insolită, mi se pare simptomatică pentru timpul şi lumea în care vieţuim. Într-un fel, bârfa, în polimorfismul ei exasperant, de la clevetirea stil „ţaţe” trecând prin pâra alimentată de invidia ascunsă astfel în perfidie şi ajungând până la denunţul instrumentat judiciar, supraîncarcă destinul uman până dincolo de marginile păcatului: agent al răului, e malefică, sfidătoare, corosivă, sfârşind prin a otrăvi orice mediu, prin dispreţul oricărui bun simţ şi ruinând, la bază, edificiul în act al celei mai elementare demnităţi. Imundă şi gregară, ea este la mare preţ, funcţionând ca un serviciu… secret, mai ales în lumea politicii şi a spaţiului public. Sistemul ei este cel al clasicei calomnii imortalizată de Rossini în „Bărbierul din Sevilia”. Iar reţeta pare parafată cu simplitatea cu care, într-o otrăvită partitură de destin, individul subt vremi ajunge să se considere, dacă nu Divinitatea în persoană, atunci măcar vreun locatar al unui Olimp pe care şi-l autodecretează.

Se identifică o persoană – să spunem, din motive de coerenţă a discursului, primarul unui mare oraş – şi, într-un fals joc al unor ficţiuni brodate pe ghemul suspicios al bârfei, i se pun în cârcă tot ceea ce amatorii de clevetiri, care alcătuiesc publicul ţintă, aşteaptă pofticioşi, vaccinaţi împotriva răului la care devin complici. „Fapta”,când nu trebuie să nu fie o totală născocire, subînscrie un indiciu, un început de… adevăr: are un soţ, atunci divorţează, n-are casă, atunci îşi face… Hotel din clădirea unei Poşte de cartier, are nişte fini, atunci ei trebuie musai să fie şi… afini în perspectiva unui denunţ penal. Şi dacă a mai învăţat şi carte, atunci musai trebuie să fi copiat, plagiat, cumpărat vreo lucrare, vreun examen, vreun concurs etc. etc. Şi, astfel, aria calomniei, ca în acordurile copleşitoare ale lui Rosssini, se dilată, creşte, cuprinzând „masa” amorfă de ciraci într-o pătimaşă aşteptare, gata, pe urmă, să jure că, fie şi împotriva evidenţei, ceva-ceva trebuie să fie adevărat…

Morala – cea pe care ne-o oferă Papa Francisc, dar pe care ar fi încă şi mai bine s-o preluăm din moştenirea de acasă şi s-o cultivăm ca atare – constă în pretinsa inocenţă a actului ca atare, în ciuda gravităţii infamante pe care o presupune cu prisosinţă. Cât despre asimilarea ei la cele penale, n-ar trebui ignorate atâtea drame şi tragedii datorate, cotidian, abominabilei otrăvi a acestei metehne omeneşti. Prea-omeneşti.