Avem inundaţii neobişnuite în câteva judeţe din sud-vestul ţării, e prăpăd în Gorj, în zona Novaciului, unde Gilortul, râu cuminte, de legendă, a măturat totul după ieşirea învolburată din matcă. Suntem pe cod portocaliu şi roşu prelungit, într-o vară belalie, care va rămâne de neuitat. Suferinţele oamenilor, care şi-au văzut agoniseala luată de ape, e imensă, iar intervenţia autorităţilor, dincolo de izul pompieristic, e menită doar să limiteze pagubele materiale. În alţi ani, pe vremea asta vorbeam stăruitor de secetă prelungită, acum ne întrebăm, buimaci, când se vor strânge băierile cerului. Au devenit inundaţiile o fatalitate? Răspunsul e greu de dat. Că ele pot fi prevenite sau diminuate, ca efecte, este însă o certitudine. Şi problema nu porneşte atât de la defrişările iraţionale, şi ele cu impactul lor negativ, invocat în aceste zile, ci de la absenţa oricăror măsuri tehnice de prevenire, care reprezintă o activitate de protecţie civilă a populaţiei, de interes naţional. Vorbeşte Legea nr. 340/30 iunie 2004, pentru modificarea şi completarea Legii apelor nr. 107/1996 (republicată) de „comisiile locale, orăşeneşti şi municipale, de apărare împotriva dezastrelor, subordonate comisiilor judeţene”. Dar există aşa ceva? Să fim serioşi. Tocmai în aceste zile tensionate s-a băgat în vorbă şi Sulfina Barbu, fost ministru al Mediului în guvernele Emil Boc, ca specialistă de data aceasta. Chiar era nevoie de punctul ei de vedere, avizat. Mai prejos n-a rămas nici Ludovic Orban, de la liberalii lui Klaus Iohannis, care şi-a reamintit că bugetul prevăzut anul acesta de Guvernul Ponta pentru lucrări de apărare împotriva inundaţiilor este de doar 40 milioane lei, în condiţiile în care anul trecut a fost alocată suma de 88,5 milioane lei. Neîndoielnic, pe vremea când domnia sa era ministru, la Transporturi, nu existau… inundaţii, din cauza bugetului augmentat în acest scop. Aiureli la snop. Nimeni nu vorbeşte de cum s-au ronţăit sumele alocate an de an. De inundaţii vorbim de regulă atunci când acestea survin. După care uităm că s-ar putea repeta şi, din nenorocire, chiar aşa se întâmplă. Avem o legislaţie în materie nu stufoasă şi incoerentă, ci de-a dreptul necunoscută. Şi acum, puţină atenţie: Legea apelor nr. 107/1996 – completată şi republicată – are peste 220 de pagini format A4; Legea nr. 310/2004 pentru modificarea şi completarea Legii apelor are şi aceasta vreo 22 de pagini format A4, cât are şi Ordonanţa de Urgenţă nr. 3/5 februarie 2010 pentru modificarea şi completarea Legii apelor. Mai sunt şi alte acte normative tangente la „legea mamă”, încât ne ducem uşor la 350-400 de pagini, pe care nu le-a citit nimeni, în frunte cu ministrul şi secretarii de stat de resort. Lecturată cu atenţie Legea apelor, s-ar putea observa, în pofida stufoşeniei textelor sale, că de fapt se plăteşte un tribut diletantismului şi nu există nici un fel de preocupare statornică, nici o strategie clară în această privinţă. Spune undeva legea că întreaga coordonare de specialitate a activităţii de apărare împotriva inundaţiilor revine „Administraţiei Naţionale «Apele Române»”. Şi ce-am aflat? Că directorul general al acesteia se afla deunăzi în concediu de odihnă. De hărţile de hazard, respectiv de risc la inundaţii, planurile de apărare nu mai pomeneşte nimeni, fiindcă nu există. Le aminteşte imperativ legea, dar, cum spuneam, n-a citit-o nimeni. Problema în discuţie este din păcate tragică şi dacă nimeni nu poate afirma că, în condiţiile unor susţinute măsuri pe prevenire pe cursurile interioare de apă n-am fi avut inundaţii, putem în schimb acredita altceva: nimic nu este suficient de dramatic pentru unii dintre noi pentru a determina o altă optică a responsabilităţii, o viziune geometrică şi un pragmatism mai elaborat. Uimitor: Nici o reacţie a colectivităţilor locale afectate. Nu e vorba aici de înălţimea urbană a inteligenţei cu care le judecăm, dar ne întrebăm de unde trebuia să vină ajutorul. Decât de la ele însele. Noile inundaţii nu au adus o situaţie nouă, ci una veche la care n-am găsit soluţii.
