Marco Lucchesi[*]

Mă gândesc la flăcările ce trebuie să fi ars Turnul Babel, minune a minunilor, pe care totdeauna l-am imaginat distrus de focul lucrurilor plurale şi din care a luat naştere nostalgia Unului, veşnic dorit şi pierdut pe plajele vremii.

Încă de mic am simţit înăuntrul meu o puternică scânteie ce-mi cauza nelinişte, o necesitate obstinată, o mare şi permanentă dorinţă de a culege pietrele turnului, moştenirea Babelului, al cărui fiu şi prizonier mă găsesc.

Totul a început noaptea, în timp ce armonizam undele scurte ale unui radio plin de scale şi de butoane, prin care puteam să disting clar emitenţi ce practicau alte limbi, însă nu portugheza ori italiana, şi care ajungeau de la lungi şi negândite distanţe, trezind o puternică înclinaţie pentru geografie. Era prefaţa lui Jules Verne şi a căpitanului Gancio, al cărui cititor asiduu am devenit, dat fiind că mă simţeam un corsar ce putea totul, ce naviga pe banda 25, 31 şi 49 metri, căutând, dincolo de furtuna de zgomote, idiomuri şi comori: Hier ist die Deutsche Velle. Qui, Radio Mosca, Ici Radio France internationele. This is the Voice of America. Esta es Radio Havana, Cuba.

Toate trăiau armonioase în radioul meu, în ciuda timpurilor Războiului Rece.

Radioul se găsea în apropierea maşinuţelor de fier şi a avioanelor cu baterie, iar acum nu am nevoie să adaug nimic altceva despre nomadismul meu profund.

De-atunci am decis, cu ingenuitatea celor zece ani ai mei, să studiez pe cât îmi stătea în putinţă toate limbile, să îmbrăţişez lumea, dat fiind că nu mă îndoiam de promisiunile ei ce-mi făceau semne insistente cu mâna.

Dat fiind faptul că eram încrezător în mesajul său de unitate şi simţeam la Zamenhof, creatorul limbii universale, aceeaşi flacără postbelică ce mă devora, Esperanto mi se prezenta ca o soluţie, mie şi altor domni, cu care pălăvrăgeam cu ajutorul ei, iar aici evoc pe dr. Roberto, ce poseda la verda stello en la koro.

(…)

Cu toate acestea, nu văd nici un avantaj, nici un atribut, nici un motiv de mândrie în cunoaşterea unei limbi ori a alteia, şi mă irită, cu adevărat mult, atunci când sunt întrebat câte limbi cunosc: schimb vorba şi răspund, cu o indispoziţie nedisimulată, că am pierdut socoteala întrucât studiul limbilor e, de fapt, unul din lucrurile cele mai banale de câte ştiu eu. Secretul studierii limbilor depinde de o mare disciplină şi de un motiv determinat. Metafizica şi melancolia sunt posterioare.

Iubesc înainte de toate limba braziliană, formele drepte şi sinuoase, sonoritatea lui ão, perfectul compus, excesul, norocosul şi eleganţa din ea şi rămân răscolit de forţa lui Antonio Vieira, a incomparabilului şi mândrului Machado, limpezimea lui Graciliano, undele lui Clarice Lispector şi vertijul lui Guimarães Rosa.

Iubesc limba părinţilor mei, cea ce-mi guvernează gândurile – uri, iubiri, taine, necazuri – şi-mi permite să fărâmiţez cuvintele, pronunţând consoanele duble, proiectând vocalele, înalte şi delicate, precum sublimul Petrarca şi sordidul Aretino, marele Ungaretti şi Giacomo Leopardi, fratele meu.

La început, alături de neliniştea comunicativă, mă distram lansând verbele germane la sfârşitul frazei, declinând în latină, descifrând greaca, prost camuflată în portugheză, interogând ori exclamând cu capul în jos, în spaniolă, desenând literele chirilice ori pe cele arabice sau vorbind ciudatul esperanto, de care m-am disociat la cincisprezece ani, fiindcă o descopeream artificială.

Îmi făcea plăcere – ca la pian – virtuozitatea, stăpânirea structurii, a angrenajelor, a motorului limbii. Însă această probă de imaturitate m-a bântuit din fericire mult. Astăzi resimt oroare în faţa virtuosului. Aspectul fundamental rămâne acela că mereu am iubit literatura şi, drept urmare, posibilitatea de a ajunge la textele originale era mai emoţionantă decât aceea de a descoperi emitenţi într-un ocean de zgomote. Am căzut într-o capcană mare, cea mai periculoasă dintre toate, capcana textului, din care n-am reuşit să mă eliberez nici până azi, când citesc ultima scrisoare – poem al lui Esenin, nopţile lui Novalis, vocalele lui Rimbaud, marinarul lui Coleridge, surâsul Beatricei sau acel adio al lui Hector şi Andromaca, în „Iliada”.

Traducerea a reprezentat pentru mine acea nelinişte postbabelică. Totuşi, nu era de ajuns să cunoşti limbile originale. De la lectură la traducere a fost un pas, însă trebuia să respect rime, accente, aliteraţii, toate aspectele de care depindea poemul, fără a uita sentimentul – idee al originalului, centru de gravitate în jurul căruia totul trebuie să continue să graviteze în traducere.

Din cele pe care le-am realizat, „L’Isola del Giorno Primo”, roman de Umberto Eco, a fost cea care mi-a dat cel mai mult de lucru, dar şi cea mai distractivă, cea mai dificilă şi cea mai fascinantă.

Povestea cunoaşte două faze. Aproape un film de aventuri. Restul, frumoase şi atrăgătoare variaţii pe aceeaşi temă. Ceva de Ravel.

Totuşi, călătoriei lui Roberto – atât de plină de riscuri şi de naufragii – i-a corespuns truda, nu mai puţin periculoasă, de traducător. Aceasta fiindcă romanul e scris în două limbi: italiana barocă şi italiana modernă. Era vorba de a face acelaşi lucru în portugheză. Astfel încât să nu se piardă acel contrast. Şi mai mult: pasiunea enciclopedică a lui Eco a îmbrăţişat medicina şi alchimia, botanica şi teologia. Toate acestea în detaliu şi potrivit cu expresiile (uitate sau aproape) ale secolului al XVII-lea. Cuvinte ce îmbracă veşmintele epocii lui Marino. Neologisme ce s-au născut cu aceeaşi viteză cu care au dispărut. Inversiuni de fraze. Aliteraţii. Jocuri de cuvinte. Perfect: lucrul a durat şase luni. Întreg acest timp pe insulă. Privind-o cu iubire şi disperare. Îndrăgostit. Înlănţuit. Mai mult de şaizeci de dicţionare. Lumea ce devenea o navă. Bibliotecile din Rio erau încărcătura. După – pânze umflate – Washington, Roma şi Lisabona. Vânturile internetului duceau pe mări niciodată navigate până atunci, electronice, cyber-spaţiale (care au făcut de prisos radioul cu unde scurte). Iar pentru câteva cuvinte era nevoie de săptămâni. Pentru altele, luni. Trebuiau controlate izvoarele romanului. Reexaminate soluţiile, transportate spre portugheză. Când sosea cuvântul perfect, lipsea doar strigătul: pământ! pământ!

(…)

Cu toate acestea, înlăuntrul meu rămâne acea scânteie puternică ce-mi crea nelinişte, acea trebuinţă obstinată ce m-a condus spre cunoaşterea altor limbi, chiar dacă atinse de umbra de neatinsului, dat fiind că traducerea e un câmp de forţe fluctuante a cărui limită – dacă există vreuna – pare să locuiască acel încă – nu, focul lui Prometeu, fructul interzis sau tentativa imposibilă, dar mereu râvnită de a reconstrui, cu teamă şi emoţie, scările Turnului.

În româneşte de GEORGE POPESCU