La câte polemici avem cotidian, mai aprinse sau la foc mic, mai lipsea o polemică insolită avându-i protagonişti pe Teodor Baconschi şi cunoscutul cafengiu al Capitalei, Gheorghe Florescu, autorul unor memorii ispititoare, cu ani în urmă, îndelung comentate, sub titlul „Confesiunile unui cafengiu” (Ed. Humanitas, 2008). Memorii în care era descrisă lumea intelectuală a anilor 60, 70, 80, boema artistică a Capitalei, atmosfera acelor ani, cu toate ingredientele ei, ş.a.m.d.. O lume a veacului trecut din care s-a născut realitatea de azi. Nominalizată la premiile Uniunii Scriitorilor din România şi la cele ale revistei Observator Cultural cartea a primit, în 2009, „Premiul pentru memoralistică Şerban Cioculescu al Muzeului Literaturii Române”. Ei bine, de data aceasta, Teodor Baconschi s-a impacientat, după ce a cumpărat o pungă de cafea de 200 grame, şi consultându-şi contul acasă a observat că „distracţia” costase 745 RON. Considerând că poate a fost o eroare a casieriei, a aflat că a cumpărat de fapt „cea mai scumpă cafea din lume” (2.000 lei/kg). La ceea ce a scris pe pagina sa de Facebook, Teodor Baconschi, pe un ton iritat şi defăimător pentru magazinul în discuţie, a răspuns similar Gheorghe Florescu, care i-a reamintit fostului ministru de Externe şi ambasador la Paris, Lisabona, Vatican, San Marino şi Andora, că „delicatesele sunt produse rare şi costă”, în schimb bunul simţ nu costă nimic. Cum magazinul al cărui proprietar este însuşi cunoscutul cafengiu Gheorghe Florescu, şi preţurile erau afişate pe fiecare borcan de cafea, devine mai greu de înţeles tonul ireverenţios al cumpărătorului, care are ceva neconvingător, contrafăcut, mărunt resentimentar, şi nu se potriveşte siluetei sale intelectuale şi nici bunei cuvinţe. În cazul de faţă Teodor Baconschi. Cafeaua Sfânta Elena, aflăm, nu este doar o cafea arabică ci una cu adevărat imperială. Polemica Baconschi-Florescu părea una anodină, numai că se poartă între două personalităţi, cunoscute în spaţiul public, cu veleităţi, şi curăţată de spectrele unui episod nefast, rămâne ambalată într-un fel de ironică amenitate, îndărătul căreia se văd oamenii aşa cum sunt. Şi chiar şi atunci când se revendică din partea rezistenţei… anti-comuniste. În debandada cotidiană, intelectuală şi sufletească, o polemică legată de caimac e totuşi un dulceag teritoriu al umorului, un exerciţiu de retorică, în care fiecare pledează patetic pentru dreptatea lui.
