Cercul vicios al iresponsabilităţii

0
66
Citeşte mai mult

La ceasul la care scriu aceste rânduri noile coduri procedurale vor fi intrat în vigoare. Cu sau fără prevederile larg comentate şi contestate, cu sau fără intervenţia Guvernului printr-o OUG ca unică formă liminară de soluţionare şi pe care au cerut-o, cu insistenţă, instituţii şi organisme de cel mai înalt nivel. Dat fiind acest context, nu mă încumet la niciun pronostic, cu atât mai puţin la judecăţi evaluatoare de specialitate pentru care nu dispun de nicio calificare.

Ceea ce mă intrigă însă sunt alte aspecte, în opinia mea, mai grave chiar decât cazuistica de natură juridică în sine. Întâi de toate, dimensiunea scandalului iscat, atât de tardiv, care confirmă de o manieră indubitabilă acea permanentizare a stării de gâlceavă şi, de-acum, parcă intrată într-un fel de tradiţie a scenei publice. Nicio zi fără scandal, niciun ceas fără ieşiri netemperate în spaţiu public: o cădere masivă de zăpadă scapă din tabloul unui fenomen meteorologic şi devine, ca la un semn, un prilej de aprigă dispută; aşijderea, nu ninge, atunci acelaşi gust al disputei se-aprinde deodată, schimbându-şi, fireşte, doar motivul. Şi argumentaţia.

Că lumea în care trăim acuză o dereglare profundă a unor rosturi seculare, ieşită, cum pare, din cadrele ei fireşti e deja un adevăr cu o valoare axiomatică făcând deja deliciul unor discipline ştiinţifice ori ironic marcate de un ezoterism de ştanţă medievală. Albul nu doar că poate fi şi negru şi albastru în acelaşi timp, însă agresiunea cu care ţi se impune pretenţia substituirii capătă dimensiunea unei chemări în instanţă.

Revenind însă la scandalul iscat în jurul codurilor procedurale, o banală sinteză a acestei probleme merită etalată. Şi nu spre a justifica vreuna dintre poziţiile în conflict, ci pur şi simplu spre a avea, încă o dată, dovada cercului vicios în care politicienii şi instituţiile statale de la noi se complac de ani buni, într-un dispreţ maladiv faţă de orice condiţionară morală. Şi de bun simţ.

Elaborate cu cinci ani în urmă, textele respective au migrat pe la mai toate instituţiile, organismele, comisiile abilitate prin lege ori cu rol consultativ spre a fi analizate, completate, amendate, ameliorate etc. Nu-mi amintesc – dar accept corecţia de rigoare – ca în toţi aceşti ani să se fi iscat, în spaţiu public, vreo dispută în jurul prevederilor lor. Ceea ce-mi amintesc însă cu precizie sunt insistentele aprecieri – deseori categorice şi absolutiste – ale unui Emil Boc, pe atunci premier, şi, mai ales, ale preşedintelui în funcţiune şi acum, Traian Băsescu. Ba parcă şi de prin  anturajul domniei sale s-au făcut auzite voci care ne aliniau, cu aceeaşi frenezie formală, europenismului, tocmai în baza acestor iniţiative legislative.

Or, ce s-a întâmplat în aceste ultime zile? Şi ceasuri? Brusc, societatea în întregul ei, cu instituţii şi organisme, cu demnitarii de la cel mai înalt nivel, s-au trezit dinaintea unei situaţii de un „inedit” catastrofic, cerând cu o disperare depăşită în tensiune doar de urgenţa ei amendarea unui articol care, într-o formă ori alta, le-ar anula respectivelor coduri însăşi legitimitatea lor.

Întrebarea cum de nimeni, timp de cinci ani, n-a observat, n-a intervenit şi n-a solicitat rezolvarea unei astfel de anomalii pe cât de firească se impune unei judecăţi de minimă rezistenţă pe atât de firesc – şi de tulburător – este răspunsul ce i se poate da. Un răspuns în care ar fi cazul să identificăm mai mult decât o simplă explicaţie de circumstanţă, cât chiar modul în care e conceput, elaborat şi înfăptuit actul politic la noi.

Răspunsul, deci, este că textele celor două coduri de proceduri au trecut, pe la toate „instanţele” cu atribuţii în promovarea lor, inclusiv şi mai ales, prin cele ale Parlamentului, fără a fi vreodată măcar citite în litera şi în spiritul lor. Oricât de neverosimil ar părea ipoteza aceasta, sunt convins, prin alte şi alte probe, unele deja atestate, că, în realitate, numai un astfel de tratament este activ la nivelul instituţional al politicii. Un exemplu, trăit la propriu, îmi pare edificator. După legiferarea, la nivelul parlamentelor din UE, a Tratatului de la Bologna privind învăţământul european, în timp ce amfiteatrele din Italia, Spania, Franţa şi Germania fuseseră ocupate în semn de protest pentru unele din prevederile acelui act, un prorector al Almei Mater craiovene declara, de la tribuna unui consiliu profesoral, că deja noi eram în regulă, aplicasem toate prevederile.

Întrebându-l dacă era la cunoştinţă cu acele prevederi contestate de studenţii şi dascălii din ţările mai sus citate, mi-a răspuns ritos: Da’ ce, chiar crezi că am citit toate acele sute de pagini ale proiectului?”

Mă îndoiesc că, chiar şi în absenţa, de altfel ştiută, vreunei competenţe, parlamentarii bucureşteni îşi rezervă obligaţia, aceea minimă, de a-şi arunca măcar privirile pe documentele pe care urmează să le legifereze. Cu excepţia, tot ce se poate, a celor ale căror interferenţe cu propriile interese ori cu cele dictate pe linie de partid, cărora, cum s-a constatat, le acordă prioritate maximă.