Despre resuscitarea sentimentelor patriotice şi naţionale

Dincolo de simbolistica sa veşnic perenă, ziua de 1 Decembrie a adus anul acesta, într-o percepţie resimţită şi la Craiova, ceva nou şi poate firesc: o resuscitare timidă a sentimentelor patriotice şi naţionale. La cocardele purtate de participanţii la evenimentul din Piaţa „Al.I. Cuza” şi drapelele cu tricolor arborate de instituţiile publice, dar şi de numeroşi cetăţeni ai Craiovei, am putea adăuga o stare de spirit de-a dreptul tonică. Clamaţi otova, uneori violent, până la dezgust, sacrificaţi pe altarul ideologiei naţionalist-ceauşiste, termenii respectivi au fost epuraţi din vocabularul civic, dăinuind însă în retorica mecanizată şi ipocrită a politicienilor. Fireşte, nu poţi rămâne blocat în emotivitatea copilărească a iubirii de ţară, fiindcă există chiar şi în Eminescu texte mai puţin complezente decât „Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie”, există şi amărăciunile lui Emil Cioran şi atâtea altele, iar iubirea adevărată nu e scutită de dezamăgiri, neputinţe, nevroze. Dar nu o abordare conceptuală a noţiunilor de „patriotism” şi „naţional” interesează în mod deosebit când vorbim de 1 Decembrie 2012. Ceea ce interesează este că aceste concepte, bazate pe o realitate virtuală, n-au fost deloc pure manipulări. Iar când sunt insuflate sănătos, adoptate liber consimţir, nu prin propagandă, iradiază solidaritate în jurul unor cauze nobile. Repudierea patriotismului, prin confuzia cu naţionalismul, adică extremismul, n-a fost deloc întâmplătoare, ci doar în logica ticăloşită a unor realităţi dictate, între altele, şi de interese economice. Dorinţa de a proteja naţiunea şi interesele acesteia în faţa valului de globalism a fost adesea taxată drept naţionalism. Mai ales că în geopolitica naţională orice puseu de naţionalism aducea aminte de evenimentele sângeroase din fosta Iugoslavie. Prezent la defilarea militară de la Arcul de Triumf din Capitală, jurnalistul Cristian Tudor Popescu insera într-o declaraţie, altminteri destul de cinică, o frază memorabilă: „În România trebuie sărbătorit faptul că existăm. Asta e cel mai important lucru, că există acest stat, care se numără printre statele lumii cu puţine şanse de a fi existat. Puteam foarte bine să nu existăm”. Corectă evaluare, în primul rând istoriceşte. Fiindcă iată ce spunea cunoscutul istoric american Larry Watts în cartea sa „Fereşte-mă, Doamne, de prieteni” (Ed. RAO, 2011), lansată şi la Craiova, în primăvară: „În numai câţiva ani, parteneri apropiaţi aveau să transforme imaginea României şi a guvernului său din cea a unui partener apreciat în Occident, într-una de paria internaţional, nu numai în faţa comunităţii internaţionale, ci şi a propriului popor. Cu astfel de prieteni, România nu avea nevoie să-şi mai caute duşmani mai înverşunaţi în afara Pactului de la Varşovia”. Adevărul nu e niciodată pur şi aproape niciodată simplu. Să ne ducem dincolo de istoria recentă? Până unde? N-a fost însăşi Unirea Principatelor, după abdicarea domnitorului Alexandru Ioan Cuza, ameninţată cu destrămarea de marile puteri? N-a fost prima parte a domniei lui Carol I sistematic perturbată „de apăsătoarea şi înjositoarea suzeranitate turcească”? N-a fost sfâşiat trupul ţăriiîn 1940, datorită „Arbitrajului” de la Viena şi Pactului Ribbentrop-Molotov (23 august 1939)? N-a fost cedat Cadrilaterul Bulgariei, la cererea lui Hitler? Şi putem continua cu argumente infailibile la justeţea resuscitării sentimentelor patriotice şi naţionale, care au conferit zilei de 1 Decembrie 2012 un contur aparte, chiar sărbătoresc.