De ce nu redevine Doljul marele bazin legumicol de altădată?

Cotidianul „România Liberă” a publicat recent un interesant articol intitulat „Turcia, grădina de legume a României”, demonstrând, cu date concrete, că, în ciuda potenţialului agricol, vocaţiei şi tradiţiei existente, în prezent hipermarket-urile din ţara noastră sunt dependente de roşiile, castraveţii, ardeii, dar şi legumele-verdeţuri aduse de afară. Şi, paradoxal, Turcia a devenit cel mai important furnizor de legume pentru piaţa românească, afirmaţia aparţinând secretarului de stat din MADR, Adrian Rădulescu. Exporturile anuale are regiunii Antalya, care concentrează cea mai mare suprafaţă de solarii, depăşesc 500 de milioane de euro, legumicultura constituind, după turism, o importantă sursă de venituri pentru populaţie. De la această realitate, deloc confortabilă pentru noi, să vedem cum stau lucrurile în Dolj, odinioară un consacrat bazin legumicol, atestat prin marile producţii, într-o diversitate sortimentală obţinute, din care, o bună parte, destinate exportului. Poiana Mare, Băileşti, dar şi Pieleşti, constituiau „centrii nervoşi” ai unui sistem de preluare a legumelor produse de fermele specializate ale unităţilor agricole. Admiţând că sistemul de valorificare trebuia adaptat la cerinţele pieţei libere, modernizat integral, prin promovarea logisticii adecvate, nu înseamnă că tot ceea ce s-a întâmplat în ultimele două decenii are vreo legătură cu căutările în menţinerea faimei de bazin legumicol. Deşi experienţa în domeniu a turcilor din Antalya era la îndemână, nu s-a demarat vreo iniţiativă, nici la nivelul MADR, nici la nivel local. Chiar dacă Poiana Mare, Desa, Dăbuleni, Moţăţei, Teasc, Bratovoieşti, bineînţeles Işalniţa, ca să enumerăm doar câteva localităţi rurale în care legumicultura are continuitate, şi deţin vocaţia de furnizori, organizarea este empirică, iar valorificarea la întâmplare.

Turcii, mai deştepţi decât românii

Compania Haspak, din Antalya, deşi are în proprietate doar 9 ha de sere, este un mare exportator de roşii. Coordonează o cooperativă formată din 250 de fermieri. Compania valorifică anual 30.000 de tone de roşii, din care cea mai mare parte merg în Europa, către hipermarket-uri din Germania, Marea Britanie, Ungaria, Rusia. Cei 250 de mici fermieri deţin împreună 100 de hectare de solarii, cultivate integral cu roşii, care, în schimbul asigurării desfacerii, s-au obligat prin contract ca toate culturile înfiinţate să le fie inspectate săptămânal de specialiştii companiei Haspak, aceştia verificând stadiul de vegetaţie, tratamentele fito-sanitare, momentul optim al recoltării, conform cerinţelor de export. Experienţa celor din compania Haspak, aşa cum este descrisă în „România Liberă”, merită luată în seamă. Mai ales că, în Dolj, organizarea de această factură, realmente competitivă, este un deziderat. Când conducerea Sud Oil Sere Işalniţa a încercat un proiect similar, s-a izbit de o reticenţă impenetrabilă. Demersul celor de la Sud Oil Sere Işalniţa nici n-a fost sprijinit corespunzător, la nivelul conducerii administrative a Doljului. De altfel, cine să susţină un asemenea proiect? DGA Dolj? Care nu ştie cu ce se ocupă? Organizarea producţiei legumicole, dar şi valorificarea ei, rămâne întâmplătoare, irosindu-se posibilitatea obţinerii unor venituri consistente. O tradiţie consacrată, dar şi o vocaţie autentică, n-au, deocamdată, cadrul optim, european, de manifestare. Încât, fie că ne place, fie că nu, trebuie să acceptăm că turcii sunt mai deştepţi decât românii. Şi, mai mult, dacă turcii ar dispune de potenţialul agricol al Doljului, atunci chiar ar fi imposibil de concurat.