Când cale de întors nu mai există

Coabitarea preşedintelui Traian Băsescu cu Guvernul USL, condus de Victor Ponta, instalat în urmă cu două luni, s-a dovedit nu atât delicată, cât fracturată din start. Nici rezultatul alegerilor locale, care au marcat o victorie zdrobitoare a USL, inducând încrederea robustă a populaţiei în noul Guvern, n-a schimbat prea mult, sau chiar deloc, fizionomia coabitării. Practic, n-a mai fost vorba de opţiuni şi conflicte politice, de ideologie, cât de o anumită stilistică în raporturile instituţionale, care, în cazul de faţă, s-a exprimat prin precara convieţuire a divergenţelor. Aidoma unui bulgăre de zăpadă rostogolit pe un povârniş, conflictul s-a acutizat. Discursul preşedintelui Traian Băsescu din seara zilei de 3 iunie a sunat neliniştitor. Atmosfera în genere era neliniştitoare. Care ar fi atunci esenţiala vinovăţie a preşedintelui Traian Băsescu în toată povestea? Chiar dacă, psihologic vorbind, ar putea fi înţeles, deşi a supralicitat neparticiparea la Consiliul European de la Bruxelles, responsabilităţile prezidenţiale nu au comună măsură cu umorile şi sensibilităţile private. Experienţa celor aproape 8 ani de preşedinte s-a exprimat tocmai prin magnitudinea uitării de sine, capacitatea de a întruchipa principii şi nu afecte pasagere. Ce se petrecuse în Parlament, unde fuseseră înlocuiţi preşedinţii celor două Camere, Vasile Blaga şi Roberta Anastase, de noua majoritate parlamentară, era de competenţa acesteia. Există discuţii în acest sens, legate de constituţionalitatea demersului. Dar inconstanţa unor decizii ale CCR a condus şi la acest prag de reactivitate. Ori, când marţi seara, preşedintele Traian Băsescu a cerut imperativ premierului Victor Ponta şi celorlalţi lideri politici, „încetarea imediată a tuturor acţiunilor împotriva instituţiilor de stat”, acuzând deschis încercarea „de a pune control asupra justiţiei”, o temă extrem de sensibilă, s-a poziţionat clar nu ca un mediator iscusit, ci ca un jucător în tabăra PDL. Câteva nedumeriri: este schimbarea preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, urmare a resistematizării majorităţii parlamentare, un contraatac la instituţiile statului? Pot fi regretate schimbările din funcţie a Robertei Anastase şi Vasile Blaga, înşurubaţi în fotolii tot prin aranjamente de culise? Poate fi considerată o nenorocire schimbarea Consiliului de Administraţie al TVR? Poate fi repudiat şi încă amplificat trecerea ICR în subordinea Senatului, din cea a Preşedinţiei? Nu mai continuăm, fiindcă n-are rost. USL a dezminţit intenţia de revocare a unor judecători ai CCR, ipoteză evocată şi deloc anacronică, prin partizanatul de-a dreptul exasperant al unora dintre ei, în frunte cu preşedintele Augustin Zegrean. Scorul de 5-4 cu care se votează aproape sistematic a devenit notoriu. A urmat transferul scandalului din Parlamentul României în Parlamentul European. Şi chiar marţi, comisarul european pentru Justiţie, Viviane Reding, s-a declarat „tres preoccupe” de atacurile contra „independenţei” Curţii Constituţionale. Nu s-a putut abţine de la o părere „avizată” nici ambasadorul SUA la Bucureşti, Mark Gittenstein, amintindu-ne de „precedentul regretabil din SUA, pentru schimbarea componenţei Curţii Supreme sub preşedintele Roosevelt”. Putea aduce un exemplu de dată mai recentă. Oricum, nu ne imaginăm cum ar reacţiona elitiştii autohtoni dacă ambasadorul Chinei la Bucureşti, sau, poftim, al Franţei, sau al Germaniei, şi-ar exprima propriile puncte de vedere în public despre politica internă. Aveam un parteneriat special cu SUA, suntem, pro americani, dar… În fine, o ultimă observaţie legată de invocata miză subsidiară a jocului politic: nominalizările pentru Parchetul General de pe lângă ICCJ şi DNA. Se recită obsesiv sloganul. Încât trebuie să înţelegem că orice desemnare viitoare, indiferent de guvernarea rezultată prin votul popular, fără avizul precumpănitor al eurodeputatului Monica Macovei, nu are… acoperire morală. Ne-am lămurit. Prea mult aplomb şi prea puţină suferinţă. Fără a saluta ideea de suspendare a preşedintelui, Traian Băsescu, opinăm că s-a ajuns aici şi prin propriul aport, încât cale de întors nu mai există.