Uite plagiatul, nu e plagiatul

Lucrarea de doctorat a premierului Victor Ponta, de acum mai bine de zece ani, bănuită de revista americană „Nature”, aflată în relaţii prea cumsecade cu Daniel Funeriu, că ar fi preluat „fără ghilimele” din cartea prof. univ. dr. Dumitru Diaconu „Curtea Penală Internaţională. Istorie şi realitate”, nu a fost, deocamdată, pusă pe două coloane, cum se practică. Suntem în faţa supoziţiilor. Sub aspectul cercetării proprii, a aportului de creativitate individuală, o temă atât de aridă nu putea evada prea mult dintr-o zonă de documentare totuşi limitată. Existau, fireşte, şi alte lucrări de referinţă în materie mult mai elaborate şi mai argumentate, dar asta e problema lui Victor Ponta, căruia nu i se poate, deocamdată, exclude originalitatea ansamblului, profunzimea şi perenitatea acestuia. Nedumeririle noastre sunt de altă natură. Dacă Dumitru Diaconu s-a simţit vexat de preluarea unor idei sau citate din lucrarea sa, fără ghilimele şi trimiterile de rigoare la sursă, în subsolul paginii, atunci este complice la toată povestea. Şi, moralmente, nu avea sens să-i prefaţeze lucrarea. Dezvăluirea a fost minuţios preparată, din moment ce cotidianul german „Frankfurter Allgemeine Zeitung” a găsit spaţiu pentru o asemenea ştire. Dar nu asta e problema. Victor Ponta era, de mai multă vreme, pus “la ecograf”, pentru a se afla, de către adversarii săi, care îi sunt vulnerabilităţile. Lucru firesc. Că preşedintele Traian Băsescu părea să fie la curent cu toate acestea când zâmbea maliţios, numindu-l “dottore”, afirmaţie riscantă şi nu tocmai clară, intră în zona firescului. Aşa cum e descrisă până acum toată povestea, similitudinea ei cu cea a procurorului general al României, Laura Codruţa Kovesi, este izbitoare. Admiţând, în ambele situaţii, buna credinţă în elaborarea lucrărilor, reproşul este identic: redactarea neglijentă. Absenţa notelor de subsol pentru orice “inspiraţie” sau preluare neghilimelată implică, în egală măsură, şi conducătorii lucrărilor. Există bibliografia de rigoare, anexată la sfârşitul lucrărilor. Ea este obligatorie, dar corect din punct de vedere ştiinţific era ca orice conexiune cu idei ale altor autori să fie regăsită în subsolul paginilor, cu indicele lor. Admitem că premierul Victor Ponta trebuia „lovit”. Şi, bănuim, se aştepta la aşa ceva. În cadrul unei declaraţii de presă a spus că lucrarea prof. univ. dr. Dumitru Diaconu „Curtea Penală Internaţională. Istorie şi realitate” are circa 30 de pagini, pe când teza sa de doctorat numără peste 400 de pagini. Ca să fim sinceri până la capăt, nu ştim cât de autentică e însăşi lucrarea de referinţă. Dar, oricum, Victor Ponta nu s-a apărat de o manieră infailibilă, lăsând impresia că-l interesează prea puţin valurile create. În România, de la o vreme se discută mult despre plagiat, în tradiţia dulcii nepăsări. Cu peste o sută de ani în urmă, prin 1878, când avea doar 26 de ani, cu 23 de ani înainte de a fi acuzat, în chip jalnic, el însuşi, că ar fi plagiat „Năpasta”, Ion Luca Caragiale îşi justifica demersul cu o linişte sufletească vrednică de o mult mai cinstită faptă. În toiul scandalului plagiatului lui Eugen Barbu din K. Paustovski, cu „Incognito”, probă de diletantism, marele scriitor a fost pus pe două coloane, aşa cum s-a întâmplat cu Ion Gheorghe din Lao Tse, dar şi cu mulţi alţii. Dacă mai amintim cum Teodor Baconschi apăra un plagiat al lui Nae Ionescu, denunţat de Marta Petreu în „România literară” (nr. 6, 22-28 februarie 1995), ajungem în altă parte. Să revenim: plagiatul lui Victor Ponta trebuie dovedit şi nu doar enunţat. Până acum ne găsim în faţa unei gargare ţăţeşti. Atât şi nimic mai mult. Traian Băsescu se află singur de partea unui fileu de volei, el serveşte, el ridică mingea la plasă şi tot el trage. Şi, uneori, o bubuie în propriul teren. Dacă se întâmplă aşa şi cu acest caz de presupus plagiat nu e deloc bine.