La Rochelle, portul angoasei… socialiste

La Rochelle este un vechi port la golful Biscaia, în vestul Franţei, cu destinaţie turistică, ademenitor prin muzeele sale, dar şi Festivalul anual de film. Din 1988, oraşul, cu o atmosferă aparte, este legat de Ile de France printr-un pod de 2,9 kilometri. După alegerile legislative de duminică, când Segolene Royal n-a mai recâştigat mandatul de deputat în faţa contracandidatului său, Olivier Falorni, în nişte circumstanţe speciale, La Rochelle a dobândit şi o simbolistică aparte, de port al angoasei, socialiştii fiind tentaţi să fredoneze „La Rochelle c’est fini”, precum altădată „Capri c’est fini”. O poveste de dragoste a sfârşit rău. Fiindcă, uneori viaţa… La Rochelle devenise, din 1993, menţionează „Le Monde”, când conducerea socialiştilor decisese organizarea universităţii de vară, un bastion al lor. Primarul de epocă, radicalul de stânga Michel Crepeau, acompania evenimentul, din ultimele week-end-uri ale lunii august, cu tot felul de manifestări, încât întâlnirile dobândiseră, de la an la an, un plus de atracţie. Pentru câteva zile, oraşul plonja discret în politică. Sub razele soarelui, întâlnirile de pe terase se prelungeau în noapte, când militanţii tineri, scuturaţi de inhibare, se dezlănţuiau la dans, sfidând ipocrizia băţos solemnă a baronilor partidului. Ultima haltă estivală de anul trecut a fost o oglindă a ambiţiilor socialiste. Se spune că, în La Rochelle, s-a speculat, pentru prima dată, despre şansele lui Jacques Delors în a concura pentru preşedinţie în 1995 şi, tot aici, Lionel Jospin a teoretizat despre „jospinism”, de fapt tripla alianţă între clasa populară, cea medie şi cea exclusă. Deloc o coincidenţă, tot aici Francois Hollande îi chema „la un nou început” pe militanţii partidului, după înfrângerea din 2002 şi după ce Lionel Jospin vărsase câteva lacrimi în faţa lor, pentru a le spune „au revoir” şapte ani mai târziu. Consiliată de camarazii săi, inspiraţi de reuşitele sale locale, Segolene Royal va livra, după înfrângerea din 2007, o premoniţie: „iubiţi-vă unul pe altul sau dispăreţi”. Tot aici, primul secretar al PS, Martine Aubry, a lansat renovarea partidului şi foaia de parcurs a alegerilor primare, care aveau să conducă la desemnarea pentru prezidenţiale a lui Francois Hollande. La Rochelle a fost incubatorul unui set de politici pe termen lung, cu suişuri şi coborâşuri, atât de bine gestionate, încât actorii şi publicul nu au părut niciodată plictisiţi. Dar duminică, 17 iunie a.c., scenariul a derapat. Dizidentul socialist Olivier Falorni a învins-o pe „regina districtului Poitou-Charents”. Rezistenţa locală, insidios alimentată, a umilit-o pe ex-candidata la alegerile prezindenţiale din 2007, mama a patru copii ai preşedintelui Republicii, cu concursul activ al actualei partenere de viaţă a şefului statului, Valerie Trierweiler, roasă de ambiţii nemăsurate, revendicându-şi fidelitatea faţă de Francois Hollande. Segolene Royal îl susţinuse, în campania electorală, pe actualul preşedinte, ceea ce înseamnă că „recunoştinţa se scrie pe nisip, şi nu pe granit”. Valerie Trierweiler a răvăşit-o, cât putea de adânc, alături de candidatul dreptei (UMP). Cine ar fi putut semna un episod de un asemenea prost gust? Legitimând o umbră asupra victoriei lui Francois Hollande şi a Partidului Socialist, oferind un avertisment cu privire la limitele atotputerniciei. La Rochelle nu mai anunţă nimic din plăcerile zilelor verilor trecute. A devenit un port al angoasei. Compasiunile, adierile lăuntrice nu îşi mai au rostul, deschiderea universităţii de vară, prevăzută pentru 24, 25 şi 26 august, va fi dezbătută în Biroul Naţional al PS, în zilele următoare. La Rochelle „c’est fini”. Deşi, dacă este vorba despre sfâşieri lăuntrice, coloana sonoră a filmului „Un bărbat şi o femeie” (două premii Oscar), cu Jean-Loius Trintignant şi Anouk Aimee, în regia lui Claude Lelouch, pare mult mai potrivită. După „Le monde”, Francois Hollande este considerat „un preşedinte normal” într-o situaţie anormală.