Kilometrul zero al renaşterii fotbalului craiovean!

Opera e rodul efortului şi e bine de reamintit, asta, uneori. Împlinirea, nu măreaţă, cât istorică, prilejuită de realizarea eventului, de către Universitatea Craiova, va dăinui în memoria locului, multă vreme: în această izbândă autentică se regăsesc jucătorii echipei (de sâmbătă cetăţeni de onoare ai urbei), antrenorii acesteia, acţionarii şi toţi angajaţii clubului, până la Mihai Rotaru, pentru aportul lor, mai mult sau mai puţin consistent. Suporterii echipei au dezvoltat o fraternitate infailibilă, frumoasă şi inimitabilă, tonică şi generatoare de o altă respiraţie a Craiovei. Şi înainte de a duce mâna la tâmplă, spre a dovedi că gândim, şi încă profund, cum fac destui alţii, până ating confortul unei concluzii raţionale, enunţăm o judecată: ceva devine inevitabil suveran, dacă orice altceva este eliminat. Şi aşa, în cacofonia, răzbătută în spaţiul public, mi-am adus aminte de Pavel Badea, unul dintre talentaţii şi simpaticii jucători ai Craiovei, din multe puncte de vedere, şi nu doar pentru memorabila partidă retur cu AS Monaco, de la Craiova (2 octombrie 1985), când l-a avut adversar direct, între alţii, pe internaţionalul francez, Daniel Amoros, un nume respectat în fotbalul din Hexagon (3-0 a fost pe teren), ci pentru alte şi alte partide intense cu Victoria Bucureşti, Dinamo Bucureşti, Flacăra Moreni ş.a.m.d., la care reuşita părea o chestie de şansă aproape mistică. Promovat din „propria academie” a clubului, cum s-ar spune astăzi, de numele lui se leagă „reinserţia” Universităţii Craiova în fotbalul mare românesc, motiv pentru care are dreptul la o preţuire inoxidabilă. Sau ziceţi-i cum vreţi. Omologarea unei realităţi istorice este însă obligatorie. În primul rând, ca jucător, şi-a făcut „datoria faţă de club”, prin cedarea lui pe mandatul de preşedinte al lui Corneliu Stroe, la echipa elveţiană Lausanne (1992-1995) după 9 ani sub culorile clubului din Bănie, readucerea lui (1996) şi vânzarea de data aceasta, la sud-coreenii de la Suwon Samsung Bluewings, „mişcări” pentru care clubul a încasat –în nişte vremuri în care se respira anevoios- o sumă similară, celei primite pentru Gigă Popescu, plecat la PSV Eindhoven. În măsura în care nu are vreo altă relevanţă, în afara celei strict financiare, detaliul ar putea fi fost trecut în uitare. Amnezia locală a părut stimulată de o ambianţă nu uşor de descris, în care fotbalul a făcut drumul de la sport la politică şi invers. Şi înainte de a avea momente de neuitat, provocate cum spuneam, de cucerirea eventului, suntem într-o zonă care precede epicul şi pregăteşte povestea. Pavel Badea a pus umărul la surmontarea durerii înăbuşite, despre trecutul pierdut şi conturarea viitorului neclar, cum se prefigura. Meritele lui „Bădiţă”, legate de geneza actualei echipe a Craiovei, sunt imense şi nu uşor de pus în pagină: având calitatea de consilier local municipal, în mai 2012, a luat act de oferta FRF, şi a trecut cu tact şi multă înţelepciune la acţiune. A contat numele lui de fost jucător de cea mai bună calitate. În prima fază, primarul actual al Craiovei s-a „impacientat”, ca să nu spunem speriat. A susţinut, mai târziu, pe cât i-a permis cadrul juridic existent, întreg demersul. Şi s-a ajuns unde suntem. Vacarmul elegant şi semeţ, din săptămâna precedentă, ne-a convins că asistăm la renaşterea fotbalului din Bănie. Nu e nimic ilegal în iluzii. Dificilă este transformarea lor în realitate. De aceea suntem pentru… un soclu, pentru Bădiţă, „cel firav” –odinioară- şi mintea lui ageră, care a permis evadarea dintr-o zonă gri, cu destule meandre, care putea fi mult întârziată.