Riscurile închiderii strâmtorii Hormuz

Corpul Gărzilor Revoluţionare Islamice, din Iran, a anunţat, prin Mohammad Akbarzadeh, comandantul adjunct al forţelor navale, închiderea completă a strâmtorii Hormuz, o rută logistică vitală pentru economia globală. SUA au negat închiderea strâmtorii, dar chiar în situaţia că aşa stau lucrurile, nimeni nu se hazardează să o tranziteze acum, când ameninţările din partea iranienilor, precum şi atacurile cu drone şi rachete sunt iminente. Iranul se simte încrezător. Nu este deloc exclus ca Rusia şi China să-i furnizeze informaţii prin satelit, ceea ce şi explică unele din loviturile sale mai semnificative. Strâmtoarea Hormuz este singura rută maritimă de la Golful Persic, la Oceanul Indian. În punctele sale înguste (22 km atât pentru Iran cât şi pentru Oman), traversarea strâmtorii, conform Convenţiei ONU, privind dreptul mărilor, este considerată un drept internaţional, fiind singura rută maritimă. O lege a Iranului din 1993 desemna strâmtoarea Hormuz, în limita a 12 mile marine, ca parte a apelor teritoriale ale ţării. Teheranul a respectat, până acum, prevederile fundamentale ale Convenţiei ONU şi nu a închis, niciodată, strâmtoarea care gestionează până la 30% din exportul de gaze naturale lichefiate, din ţările Golfului Persic. Transporturile ar proveni din Arabia Saudită, Irak, Kuweit, Qatar, Bahrain şi Emiratele Arabe Unite, cu destinaţia către Asia şi Europa. Între 200 şi 300 de nave tranzitează strâmtoarea. Adică aproximativ 85% din petrolul şi produsele petroliere sunt tansportate prin strâmtoare, destinate Asiei – Chinei, Japoniei, Coreei de Sud. Iranul exportă peste 90% din petrolul său prin strâmtoare. Conform datelor Marine Traffic, din 4 martie, nu existau petroliere în strâmtoare, dar o acumulare de nave transportatoare era înregistrată în largul coastei Emiratelor Arabe Unite. Consecinţele pentru economia globală sunt mari şi o închidere completă a strâmtorii, fie şi temporară, ar fi un coşmar pentru pieţele energetice. În acelaşi timp ar fi o gură de aer proaspăt, pentru bugetul rus ale cărui venituri din hidrocarburi scăzuseră considerabil. Preşedintele Donald Trump îşi securizase, cândva, nu demult, baza electorală, promiţând că nu vor mai fi războaie. Or promisiunea acum, goală de sens, după decizia de a ataca Iranul, săptămâna trecută. Orientul Mijlociu se cufundă în incertitudine şi nu se ştie când se va încheia războiul. Că Donald Trump şi-a construit întreaga politică externă, în jurul obiectivului general de slăbire a Chinei, dependentă de fluxurile de petrol şi gaze din Iran, este o realitate, dar îşi dă seama acum că întreruperea celei mai importante rute de transport maritim pentru petrol şi gaze, din lume, are consecinţe grave. O situaţie similară a mai existat la sfârşitul anilor 80, în timpul războiului Iran-Irak. Donald Trump a încercat să liniştească transportatorii asigurându-i de o asistenţă din partea SUA, garantând riscurile pe care asiguratorii privaţi nu mai doresc să şi-le asume prin intermediul Corporaţiei internaţionale de finanţare a dezvoltării din SUA. Agenţia este autorizată să ofere o asigurare de risc politic, în valoare de un miliard dolari per entitate, mult peste valoarea unui petrolier nou care costă până la 120 mil. dolari. În teorie această acoperire ar putea convinge proprietarii de petroliere reticenţi să se întoarcă în Golf, dar dacă blocajul persistă preţul petrolului va creşte şi, într-un scenariu avut în vedere, ar putea atinge pragul de 100 de dolari pe baril.