Craiova şi rechinii!

Omul nu e făcut să fie înfrânt, declamă, la capătul puterilor fizice, bătrânul pescar Santiago, eroul lui Ernest Hemingway în nuvela, unii i-au spus roman, pentru care a primit, în 1953, Premiul Pulitzer. „Un om poate fi distrus, dar nu învins”, nu este atât o teribilă cugetare, cât expresia unei parabole a invincibilităţii omului, a cărei măreţie constă în depăşirea curajoasă a eşecului prin păstrarea calităţii umane. Forţa lăuntrică a lui Santiago, moralmente impresionantă, derivă din faptul că descurajarea de moment face loc, treptat, unui optimism exprimat prin noi năzuinţe, chiar dacă mărunte, dar care dau senzaţia revenirii la normal. Scrisoarea deschisă a unor componenţi ai „Craiovei Maxima”, publicată, ieri, de „Jurnalul Naţional”, este un strigăt de durere, o chemare la încordare şi acţiune necurmată, a tuturor acelora care, de-a lungul vieţii, au simţit fiorul bucuriilor măreţe ale Universităţii Craiova. Să ne înţelegem: dezafilirea unuia dintre cele mai galonate simboluri ale fotbalului românesc este un asasinat moral. Autorii gestului sunt nişte rechini, aidoma acelora care devorează uriaşul peşte-spadă prins în undiţa bătrânului pescar Santiago, în largul coastelor Cubei, şi fac acelaşi lucru cu cea mai iubită grupare fotbalistică, nu doar a Olteniei. Comanda insidioasă şi resentimentară a lui Mircea Sandu, la 14 mai a.c., în Adunarea Generală a FRF, la dezafilierea Universităţii Craiova, „propun să votaţi excluderea Craiovei”, n-are precedent. Prin gravitatea şi insanitatea gestului. Unul iraţional, prin care s-a şters de pe harta fotbalistică a ţării un club cu merite incontestabile în afirmarea fotbalistică a României. Nu facem o pledoarie sentimentală. Craiova putea fi retrogradată într-o ligă inferioară. Evident, cu argumentele de rigoare şi în măsura în care acestea puteau fi încropite. Spre a deveni credibile şi circumscrise legislaţiei în vigoare. Dar radierea din fotbalul românesc a clubului care a eliminat, pentru prima dată în istoria acestui sport, o echipă englezească, ajungând în semifinalele unei competiţii europene intercluburi, alimentând substanţial toate loturile reprezentative ale României, este o infamie. Dreptate pentru Craiova nu este, aşadar, o scandare emoţională, nu este o dorinţă a noastră, esenţialmente oltenească, ci raţiunea de a crede că trăim într-o normalitate tutelată de lege. Dezafilierea trebuia însoţită, în aceeşi adunare generală, de reafilierea în Liga a II-a. Cum reproşurile multora se îndreaptă spre Adrian Mititelu, mult mai vinovat decât acesta, dar escamotat, este Victor Piţurcă, amestecat în tranzacţionarea transferurilor unor jucători. Spre deosebire de rechinii care se luptă cu bătrânul pescar, acesta pierzând ceea ce dobândise cu trudă şi suferinţă, rămânându-i doar scheletul peştelui, rechinii Craiovei sunt odioşi, grobieni, provocatori şi lupta împotriva lor trebuie proclamată drept cauză a tuturor, din această parte a ţării. Fiindcă, dincolo de ceea ce ne desparte, în orice discuţie despre Universitatea Craiova, esenţial acum este doar ceea ce ne uneşte. În inconştienţa lor, cei care au votat dezafilierea Craiovei n-au realizat crearea unui precedent: oricine va scrâşni, mâine sau poimâine, la aberaţiile tandemului Mircea Sandu-Dumitru Dragomir, va putea avea aceeaşi soartă.