Fiecare om când moare este împărat. Asta ştiam. Cadenţă de vers, percuţie de axiomă, dar despre morţi… numai de bine. Cel mai puternic vicepreşedinte din istoria SUA, în timpul celor două mandate ale lui George W. Bush (2001-2009) a murit, luni, la vârsta de 84 de ani. Aşa cum se întâmplă de regulă familia sa îl consideră „un om minunat şi bun, care şi-a povăţuit copiii şi nepoţii să-şi iubească ţara şi să ducă o viaţă plină de curaj, onoare, iubire, bunătate şi… pescuit la muscă”. Şi totuşi numele său rămâne legat de calitatea sa de arhitect principal al războiului total împotriva terorismului lansat în 2001, care a făcut ca SUA să intervină în diferite locuri din lume, sub pretextul menţionat, îndeosebi în Irak. Taciturn, mereu concentrat, obsedat de puterea deţinută şi de lupta împotriva duşmanilor din străinătate, a preferat să rămână în umbră coagulând centrul unui grup influent de noi conservatori – neoconservatori. A susţinut cu fermitate că regimul irakian lucrase activ pentru a-şi spori capacităţile în domeniile agenţilor chimici şi biologici şi continuase să îmbunătăţească programul nuclear iniţiat cu ani în urmă. Pledoaria sa consistentă, în privinţa presupuselor arme de distrugere în masă ale Irakului, a funcţionat perfect. În calitatea sa de director executiv al unei companii americane de petrol şi inginerie Halliburton, între 1995-2000 după anumite surse, ar fi câştigat contracte fără licitaţie, în Irakul post-invazie. Şi-a apărat fără regrete tot ce s-a întreprins pe mandatele sale. În cercul său de prieteni, defunctul este zugrăvit drept un ins fără pată, o conştiinţă impecabilă, un înţelept. Că fiica sa Liz Cheney a devenit democrată, o înverşunată adversară a lui Donald Trump, nu se mai pune, iar actuala administraţie a tratat evenimentul cu indiferenţă.
