Clevetirea este una dintre cele mai subtile boli ale sufletului. Nu doare pe loc, nu lasă urme vizibile, dar slăbește încet-încet viața duhovnicească, până când omul nu mai simte nici bucuria, nici pacea. E o otravă dulce, care se ascunde în glume, în „păreri”, în discuții aparent nevinovate. Dar, în adânc, este vorba care omoară chipul lui Dumnezeu din aproapele tău.
De la curiozitate la judecată
Totul începe ușor: o curiozitate, o bârfă, o informație „interesantă” despre altul.
„Ai auzit ce a făcut cutare?” – și dintr-o dată, inima noastră se aprinde nu de dragoste, ci de plăcerea de a ști ceva ce celălalt nu știe. Clevetirea se hrănește din dorința de a ne simți mai buni, mai curați, mai drepți.
Dar Sfântul Ioan Gură de Aur spune limpede:„A cleveti pe cineva este mai rău decât a-l bate, pentru că rana trupului se vindecă, dar rana cuvântului rămâne.”Când judeci un om, îți tai singur legătura cu harul.Nu pentru că Dumnezeu te pedepsește, ci pentru că nu mai poți iubi — iar unde nu e iubire, nu e nici Dumnezeu.
Puterea distructivă a cuvântului
Cuvântul are putere: el poate zidii sau poate dărâma. Dumnezeu a creat lumea prin cuvânt: „Să fie lumină!”Dar și diavolul ispitește prin cuvânt, atunci când șoptește îndoială și răutate. Când rostim vorbe de rău, ne facem, fără să vrem, unelte ale aceluia care seamănă dezbinare. Într-o comunitate, clevetirea este ca rugina într-un lanț – roade în tăcere și slăbește legătura dintre oameni. Într-o familie, este ca fumul care se strecoară prin crăpături – în scurt timp, nu mai poți respira pacea. Clevetirea nu-l lovește doar pe cel vorbit de rău, ci și pe cel care o rostește. Pentru că fiecare cuvânt necurat se întoarce ca o umbră în inima ta. Și de aceea, cel care vorbește urât ajunge, fără să-și dea seama, să nu mai simtă bucuria rugăciunii, nici dulceața liniștii.
Tăcerea – medicamentul care vindecă
Sfinții Părinți spun că acolo unde tăcerea se unește cu iubirea, Dumnezeu Se arată.
Tăcerea nu este lipsă de curaj, ci înțelepciunea de a nu hrăni răul. Când simți nevoia să vorbești de rău, adu-ți aminte: fiecare cuvânt nerostit din răutate devine o rugăciune tăcută. Un monah bătrân spunea:„Dacă nu poți spune despre cineva ceva bun, roagă-te pentru el. Cuvântul bun se duce în cer, clevetirea rămâne în praf.” Tăcerea nu te face complice, ci te păzește. Și, uneori, e singura formă de iubire pe care o putem dărui unui om rătăcit — să nu-l judecăm, ci să-l purtăm în rugăciune.
Cum biruim clevetirea în viața de zi cu zi
Oprește vorba din fașă. Dacă cineva îți spune ceva rău despre altul, răspunde simplu: „Poate că nu știm toată povestea…” Gândește-te cum ai vrea să se vorbească despre tine. Aceasta e o măsură sigură. Transformă cuvântul rău în rugăciune. În loc de: „Uite ce a făcut!”, spune: „Doamne, luminează-l!” Fii atent la glume. Uneori, sub umor se ascunde veninul. Cere iertare dacă ai greșit cu vorba. Nu e rușine să spui: „Am greșit că am spus asta.” – rușinea e să rămâi în clevetire.
Concluzie – vorba care aduce pace
Lumea de astăzi e plină de vorbe. Se vorbește mult, se ascultă puțin, se judecă repede.
Dar omul duhovnicesc știe că adevărata putere a cuvântului este de a aduce pace, nu de a aprinde focul. Clevetirea e o flacără mică, dar care poate arde păduri întregi de prietenie, de încredere, de dragoste. De aceea, Hristos ne cheamă să fim „meșteri ai tăcerii” și „lucrători ai păcii”. Să ne rugăm, așadar, ca din gura noastră să iasă doar cuvinte care zidesc, nu care sfărâmă. Şi dacă vom reuși să tăcem când răul ne ispitește, vom auzi în adânc un glas blând, care ne spune: „Fericiți făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema.” (Matei 5, 9)
Preot Miloșescu Iulian – Parohia Jupânești, județul Gorj
Foto: Doxologia.ro
