Domnul Teodor Baconschi, diplomat, scriitor, fost ministru de Externe, ambasador la Vatican, apoi Lisabona, consilier prezidenţial (2006-2007), apoi din nou ambasador la Paris (2009-2012), datorează câte ceva din cariera sa diplomatică şi lui Ion Iliescu. Nu cât îi datorează, fără îndoială, lui Traian Băsescu, al cărui fan s-a proclamat pe timpul mandatelor acestuia, dar totul e trecut în uitare. În toată ascensiunea sa profesională a contat de bună seamă şi faptul că era şi fiul scriitorului A. E. Baconschi, cu toate umbrele lui, unele dezagreabile, amintite de I. D. Sârbu în „Jurnalul unui jurnalist fără jurnal”. Bănuit că este îndreptăţit să enunţe unele puncte de vedere în privinţa lui Ion Iliescu, din postura de beneficiar al unor gesturi generoase ale acestuia, pe când era preşedintele ţării, i-am lecturat interviul, pe site-ul „Weekend Adevărul”, al cărui titlu maliţios spune totul: „Lui Ion Iliescu nu-i datorăm libertatea şi nici democraţia: ambele au fost obţinute în pofida lui”. Nimeni nu-l obligă, pe canicula de afară, pe Teodor Baconshi să aibă o părere bună, rezonabilă sau nuanţată despre Ion Iliescu, care, repet, l-a trimis, de pildă, ambasador la Lisabona (2002-2004), după ce anterior vegetase ca director general în Ministerul Afacerilor Externe. „A fost fără îndoială salvatorul sistemului comunist”, spune undeva Teodor Baconshi, de parcă ar fi provenit dintr-o familie de anti-comunişti înverşunaţi. Dar, fireşte, nu din acest punct de vedere merită abordat interviul său. N-aş spune că e o combinaţie de impostură, paloare intelectuală, combinatorică lucrativă, deşi când mă gândesc la descântecul inimitabil, greţos de-a dreptul, adresat Elenei Udrea în noiembrie 2010, „trebuie să fac eforturi monumentale să nu cad sub farmecul tău în calitate de coleg”, calificând-o pe viitoarea preşedintă a organizaţiei PDL Bucureşti drept „înţeleaptă, frumoasă, tenace” şi cu „anduranţă la mediul dezgustător al politicii româneşti”, mare lucru n-ar mai fi de spus. Un fost şef al diplomaţiei de la Bucureşti, gândeam, are un discurs în care regăseşti cuvinte „vechi”: decenţă, rezonabilitate, bună cuviinţă, bun gust, onoare, stil, inteligenţă şi profesionalism. Şi bună memorie. Spune „marele diplomat”, atins nu de uşoară amnezie, ci de caniculă, că singurul lider care a mai semnat după 1989 un tratat de prietenie cu URSS (prin care ne angajam să nu schimbăm alianţele)… care intra în costumul lui Gorbaciov, a fost Ion Iliescu. O privire saşie şi spre Francois Mitterrand, venit la Bucureşti, care nu dorea nici unificarea Germaniei, de parcă Margaret Thatcher o dorea ş.a.m.d. Așa cel puțin încearcă să ne convingă Jacques Attali ”Francois Mitterrand așa acum a fost” (Ed. Historia, 2008) și Darius Rochelin în ”Dernieres conversations avec Gorbatchev” (Ed, Robert Laffont, 2022). Sunt câteva prostioare care nu dau bine cu statutul de diplomat. În epocă, între adulatorii lui Ion Iliescu şi cei ai lui Corneliu Coposu a existat un punct comun: partizanatul puternic, transraţional. Cu luminile şi umbrele lui, Ion Iliescu rămâne în istorie. Ceea ce nu se va întâmpla cu noi, ceilalţi. Dilematic este faptul că şeful misiunii noastre oficiale în Franţa, numit personal de un preşedinte pe care nu-l respecta, exprimă un punct de vedere de toată frumuseţea. Din situaţia în care se afla nu putea ieşi decât prin demisie. Şi n-a făcut-o, adulând ipocrizia. Este un episod, numai unul, dintr-o carieră destul de confuză a domnului Teodor Baconschi. Fără să ne poziţionăm pe malul simpatizanţilor lui Ion Iliescu, îi atribuim acestuia, pe lângă păcatele de care au grijă alţii, destule merite, unele mari, altele imense şi, în fine, unele despre care nu se vorbeşte. De care Teodor Baconshi era obligat să aibă cunoştinţă.
