E greu, dacă nu aproape imposibil, să mai încerci să fii logic în zilele noastre, când te vezi bombardat literalmente, cu un noian de ştiri, nu mai spun ce e pe reţelele de socializare, care mai de care, mai contradictorie. Când ministrul Justiţiei, Radu Marinescu, îşi păstrează cumpătul la agresive întrebări, ale unei reporteriţe de televiziune, vizând „cazul Georgescu”, afirmând cu prudenţă că „acuzaţiile sunt grave şi înţelege că există deja probe solide”, este pocnit de o mai veche cunoştinţă, o doamnă fost procuror DNA (care scrie bine) pe pagina ei de socializare. Doamna în cauză, fană Mr. Georgescu, consideră că „din poziţia de ministru al Justiţiei, faptul de a face aprecieri privind consistenţa probatoriului, într-o cauză penală (sau de orice fel) ar putea fi interpretat ca o formă de sugestie pentru magistaţii judecători care vor soluţiona diverse cereri/contestări. De unde a înţeles că există probe solide? Fiindcă nu există, este o reală mascaradă, pe care specialiştii o cam văd”. Aşadar, Marinescu, repet s-a intersectat de-a lungul timpului cu doamna ex-procuror, cam se hazardează, nu ştie ce vorbeşte. Deşi omul, nu probase spontaneitate şi îşi calibrase, pe cât îi stătuse în putinţă, răspunsurile şi introdusese dubitativul „înţelege că”, în răspunsurile circumstanţiale la întrebările insinuante puse, căutând o evadare, cât mai grabnică şi, în acelaşi timp, decentă. Dacă răspunsul mai mult decât evaziv, chiar ambiguu al ministrului Justiţiei, nu i-a plăcut doamnei ex-procuror DNA, în schimb aceasta a oficiat, regăsindu-se în postarea vicepreşedintelui american J.D. Vance, pe care îl citează că ar fi spus „ceva despre nişte suspiciuni şubrede”. Etimologic, sintagma „suspiciuni şubrede” nu înseamnă că ele nu există. Faptul că ambasadele Franţei, Germaniei, Olandei şi Spaniei au transmis mesaje de susţinere pentru România, exprimându-şi încrederea în sistemul de justiţie din ţara noastră, fiind „în măsură să influenţeze sistemul nostru de justiţie” nu este deloc bine văzut. Altă dată, însă, astfel de mesaje erau tonifiante. Ne-am lămurit. Inteligenţa fără morală e o maladie comună. Malversaţiunile cer întotdeauna o anumită mobilitate mentală. Ipocrizia, populismul, verva electorală, de asemenea. Şi atingem aici un prag despre care nu putem aduce lămuriri îndestulătoare în câteva rânduri. E vorba de o specie de inteligenţă care se depăşeşte şi sacrifică pe sine, care iese din imediat şi circumsanţial, pentru a vedea cerul stelelor fixe. Nu e inteligenţa cu care te descurci, combinatorie, cu care pricepi, de pildă, orice carte bună, seducătoare la lectură. E facultatea de a plonja în inevident, de a veni spre real, de la celălalt capăt al lui. A fii inteligent, fără spirit, presupune o alunecare în aroganţă, temeritate vidă, calambururi şi grimase mucalite. Din păcate, în cheia asta gândim nu puţini dintre noi şi ne înrolăm, prin mimetism, într-o tabără sau alta. Fiecare cu mesajul ei. Surâsuri reci, subînţelesuri fără nici un înţeles, coregrafie mecanică ş.a.m.d.. „Cazul Georgescu” nu este unul de o netulburată candoare. Să fim serioşi. Cum s-a ajuns aici e o altă discuţie, care va fi limpezită într-o bună zi. Am reuşit, încet-încet, să nu mai credem decât în ceea ce se percepe la suprafaţă şi ca suprafaţă. Simţim strict, atât cât putem exterioriza. Tânjim după scandalul acut şi după afectele mlăştinoase. Planurile noastre sunt simultan bolovănoase şi facile, dulcege şi aride. Puteţi lua aceste rânduri, ca într-o piesă a lui Shakespeare „Cum vă place?”.
