Alături de Ungaria şi Cehia, Polonia a intrat în UE în 2004, într-un moment în care ţările est-europene „nou venite” erau privite cel mult cu înţelegere pentru trecutul lor comunist şi ruperea de sub influenţa Moscovei. Aceste convingeri veneau de departe şi, totuşi, Polonia a dat semnalul: în primul rând că UE este dezechilibrată, apoi că nu acceptă ca Berlinul şi Parisul să-i dicteze agenda. Tupeul a părut multora surprinzător, dar după construirea cu succes a statului de drept şi a unei economii de piaţă, Polonia şi-a revendicat şi statutul de lider regional, trecând la o nouă etapă: afirmarea sa în cadrul UE. Ceea ce a coincis cu un realism binevenit, în care a introdus mai puţin sentimentalism în raporturile cu SUA, în mod tradiţional un garant al securităţii regionale. Şi-a retras efectivele militare din războiul din Irak, apoi şi-a exprimat rezervele la prima versiune a scutului antirachetă. După care a făcut propuneri îndrăzneţe cu privire la politica de apărare pe continent. Dar afirmarea ţării este explicată prin alţi factori: învăţarea instituţiilor europene, aspirarea fondurilor structurale, al căror principal beneficiar a fost, iar, în plan psihologic, promovarea unei politici dezinhibate, simbolizate şi printr-un interesant parteneriat cu Suedia. Săracii au devenit bogaţi şi, în plus, au idei. „Polonia se află, astăzi, în cea mai bună poziţie cunoscută vreodată” a spus ministrul său de Externe, Radek Sikorski, în discursul anual ţinut în faţa Parlamentului la 29 martie a.c.. Un discurs care a putut fi citit şi ascultat. Consacrat locului deosebit ocupat de Polonia în sânul UE. Integrarea dorită de Varşovia presupune distanţă de „federalismul utopic”, a spus Radek Sikorski. Nici o discuţie despre construirea „super-statului birocratic”. Polonia opinează pentru fuzionarea posturilor de preşedinte al Comisiei Europene şi al Consiliului Europei şi alegerea de către Parlament sau prin sufragiu universal. De asemenea, ministrul polonez de Externe a denunţat viziunea „anacronică” asupra suveranităţii, vorbind de o „exclusivă putere politică”. Citând exemplul Greciei, care a acceptat o supervizare externă asupra finanţelor sale publice, Sikorski s-a referit la suveranitatea conturilor publice. Credibilitatea financiară a devenit indicatorul forţei naţionale a Poloniei. Starea bună de sănătate a economiei poloneze, singura ţară europeană care n-a cunoscut recesiunea în 2009, este principalul motiv al creşterii sale economice. Şi coincide cu o apropiere între Varşovia şi Berlin, în pofida unor amintiri istorice deloc agreabile. Abandonând retorica, uneori isterică, a fraţilor Kaczinsky, primul-ministrul Donald Tusk a stabilit, în urmă cu cinci ani, o relaţie de încredere cu Angela Merkel. Cele două ţări s-au opus intervenţiei în Libia, refuzând să urmeze exemplul Franţei şi Marii Britanii. Cu toate acestea, guvernul pare, momentan, într-o pană de inspiraţie. După victoria sa în alegerile legislative din octombrie 2011, Platforma Civică (PO) şi liderul său, Donald Tusk, sunt în cădere liberă în sondaje. Preşedinţia poloneză a UE, în cel de-al doilea semestru al anului trecut, a fost marcată de incertitudini, îndeosebi în zona euro. După discursul său la Berlin, în noiembrie 2011, când a cerut Germaniei să investească mai mult în Europa, Radek Sikorski s-a văzut dur atacat de dreapta conservatoare, Partidul Dreptate şi Justiţie (PiS). Comemorarea catastrofei aeriene de la Smolensk, din 10 aprilie 2010, a reînviat subiectul raporturilor cu Moscova, exact într-un moment al primei vizite a patriarhului ortodox rus Kirill. În fine, afacerea cu centrul de detenţie secret al CIA, din nordul ţării, pe unde au fost tranzitaţi prizonierii islamişti în 2002-2003, miroase a sulf. Un fost prim-ministru de stânga, Leszek Miller, ar putea fi deferit justiţiei. Preţul prieteniei cu SUA s-a dovedit mult prea mare. Dar investigaţiile au condus la concluzia unei lipse de maturitate.
