Emil Boroghină, un reper cultural al Craiovei!

Nu cred că s-au epuizat aprecierile, în cascadă, la calităţile de actor şi apoi desăvârşit manager (1988-2000) al Teatrului Naţional „Marin Sorescu” din Craiova, pentru Emil Boroghină, o personalitate distinctă, în lumea teatrului, cu recunoaştere internaţională. Societar de onoare al Teatrului Naţional „Marin Sorescu” din Craiova, membru al Senatului UNITER, director fondator al Festivalului internaţional „Shakespeare”, artizan al unui inspirat repertoriu al teatrului, deţinător al unei colecţii de invidiat de distincţii şi premii, Doctor Honoris Causa al UNATC (2021) Emil Boroghină poate să-şi evalueze, într-un registru de melancolie, ca puţini alţii, întreaga carieră teatrală. Şi la o firească întrebare „ce lăsăm în urma noastră”, poate fi convins că are deja un soclu, la o meritată statuie. Apariţiile sale, e drept mai rare, în spectacole de poezie, din lirica lumii, pe scene internaţionale, îl menţin încă sub „lumina rampei”. Un interviu de dată recentă, acordat doamnei Iulia Popovici, în revista „Observator Cultural”, sub titlul „Videoteci, discoteci şi alte minuni teatrale ale anilor 80-90”, prilejuieşte lui Emil Boroghină, considerat de intervievatoare „o instituţie teatrală vie”, să evoce momente acoperite de trecerea timpului. Discuţia captivantă, de la un capăt la altul, inteligent condusă, fără întrebări convenţionale şi răspunsuri conjuncturale, găseşte justa proporţie între autenticitate şi discreţie, ca şi între instrospecţie şi extrovertire. Intervievatoarea ştie sau înţelege că interviul este, în definitiv, o specie camuflată a confesiunii. Cum sinceritatea nu e totuşi o valoare absolută, Emil Boroghină are abilitatea de a alege bine efectele ei şi clipa ei, evitând cu tact pericolul de tipul „oiştea-n gard”. Narează plăcut. Aminteşte contextul în care a fost numit director, la sfârşitul anului 1987, de primul secretar al Comitetului judeţean Dolj al PCR, prof. univ. dr. Ion Traian Ştefănescu, unul dintre puţinii, dacă nu singurul cadru universitar luminat, într-o astfel de demnitate, care deţinuse anterior funcţia de prim vicepreşedinte al Consiliului culturii şi educaţiei socialiste şi avusese contingenţă cu lumea teatrului, povesteşte asta şi Radu Boroianu, în romanul său autobiografic „Despovărarea. Simţuri şi instincte” (2019). Urma să-l înlocuiască pe Alexandru Dincă, considerat bun director, dar schimbarea devenise iminentă, încât nu mai depindea de noul lider al comuniştilor doljeni. În fine, referirile la sistemul de autofinanţare (doar 30% subvenţie) a teatrului, greutăţile de tot felul în identificarea unor artificii pentru colectarea de resurse necesare fondului de salarii, prin aportul unor mari intreprinderi din municipiu „agenţi economici”, cum i-am numi astăzi, reconstituie imaginea cenuşie a agoniei unui sistem politic. Când toate „vacile erau slabe”. Emil Boroghină nu pozează în faţa istoriei. Face un palid inventar al neajunsurilor. Reuşeşte să rămână director, după evenimentele din decembrie 89, când schimbarea de conduceri ale majorităţii teatrelor din ţară, „fără criterii”, fiindcă fuseseră numite de comunişti, se circumscriau unei topici şi logici anti-comuniste, similare unei logici şi topici comuniste. Oarecum paradoxal, teatrul din Craiova, cu o bună reputaţie la nivelul ţării, a avut în „sindicatul compartimentului tehnic” o linie de front activă şi vindicativă, asumându-şi greul unei recuperări politice. Zinoviev are dreptate „comunismul a avut o stranie, paradoxală, perversă susţinere de mase”. Lumea a fost şi rămâne imperfectă. Prin urmare şi relele ei sunt imperfecte, ca să intrăm în teritoriul lui Dostoievski, cel mai mare expert în zona de penumbră a binelui şi în haloul de candoare al răului. Cum a fost cu putinţă, e o altă discuţie. Există o naivă, înduioşătoare pe alocuri, obositoare alteori, referire la acele momente, în care, în opinia lui Emil Boroghină, Tudor Gheorghe a avut un rol pozitiv, în sensul că la şedinţa de confirmare pe funcţie, dintr-un total de 157 participanţi, peste 150 au votat pentru menţinerea sa ca director, recunoscându-i-se, într-un fel, dimensiunea administrativă. Va fi acceptat şi de noul ministru al Culturii, Andrei Pleşu şi cei care îl anturau. Ceea ce individualizează într-un fel managementul lui Emil Boroghină a fost fondarea Festivalului internaţional Shakespeare, considerat unul dintre cele mai importante, de acest fel din lume, Craiova devenind o capitală a teatrului de calitate. Comunicativ, plăcut în orice conversaţie, elevat, Emil Boroghină ocultează –din păcate- susţinerea pe care a avut-o din partea autorităţilor locale (primărie, consiliul judeţean) în finanţarea Festivalului Shakespeare, prin care Craiova a căpătat o altă vizibilitate. Într-un decurs de 10 ani Teatrul Naţional din Craiova va onora un număr record de participări la mari festivaluri internaţionale pe toate continentele lumii. De asemenea, mari regizori şi critici de talie mondială (Silviu Purcărete, Robert Wilson, George Banu, Peter Brook, Romeo Castelucci şi mulţi alţii) şi-au prezentat spectacolele de excepţie. Discursul său are consistenţă, şi pe alocuri este seducător. Fără discuţie Emil Boroghină este un reper cultural al Craiovei şi poate fi mândru, într-un fel, nefiind bănuit de toropeală admirativă, că Alexandru Boureanu, actualul director al Teatrului Naţional „Marin Sorescu” din Craiova, răspunde aşteptărilor, adică are altitudinea necesară.