Situaţie complicată în Sudan, unde cel mai rău scenariu este pe care a se realiza. Acesta este mesajul apocaliptic care emană de la Karthum, în media occidentală. Deşi, pentru moment, Antony Blinken ar fi obţinut o încetare a focului pentru 72 de ore. Circa 270.000 de persoane au fugit în Ciad şi Sudanul de Sud. Potrivit Departamentului de Stat american, circa 16.000 de resortisanţi americani se găseau în Sudan. În Cornul Africii statele din Golf n-au fost niciodată liniştite: Arabia Saudită şi Emiratele Arabe Unite, de o parte, Qatarul şi Turcia de altă parte şi-au exteriorizat rivalitatea. După plecarea lui Omar Al Bashir, în aprilie 2019, au urmat succese parţiale, când ale unora, când ale altora. SUA şi UE consideră ţările din Golf ca parteneri utili în Cornul Africii, din cauza capitalului investit. Acordul între administraţia Trump, Israel şi statele din Golf pentru atragerea liderilor militari sudanezi în acordul Abraham în 2020 a fost un moment decisiv. Alianţa a fost de scurtă durată, menită să contreze influenţa Rusiei şi Chinei, în Marea Roşie. Când alianţa americano-saudită s-a deteriorat, sub preşedinţia lui Biden, Ryadul optând pentru legături cu Moscova şi Beijing, nimic n-a mai fost ca înainte. După 2019, între armata condusă de liderul de facto Abdel Fattah Al Burhan şi formaţiunile armate conduse de Mohamed Hamdan Dagalo, criza s-a accentuat, potenţată de luptele între militari. Partea anglo-americană s-a limitat la Consiliul militar de tranziţie şi forţele pentru libertate şi schimbare, o coaliţie de grupuri civile şi rebeli sudanezi, care nu reprezintă în niciun caz forţele naţionale din Sudan. Tentativele de a impune reglementări exotice unei vechi civilizaţii au eşuat. Reducerea crizei actuale din Sudan la un conflict, în sânul establishmentului militar, este o simplificare fadă şi o tentativă de disimulare. Criza nu se reduce la conflictul personal între generalii Burhan şi Hamdan Dagalo, buni amici multă vreme. Şi nu poate fi rezolvată decât printr-o soluţie securitară, care înseamnă un proces de coagulare, implicând forţele de susţinere rapidă, în calitatea de parteneri politici la guvernare, şi nu prin confruntare militară. Nu trebuie uitat că Sudanul este o ţară vastă cu o diversitate etnică şi regională cuprinzând circa 400-500 de triburi. Stabilitatea ţării depinde de un model optimal de interacţiune între elite şi clanuri. Gestionarea neinspirată a formării noului guvern de reprezentantul ONU Volker Perthes a augmentat criza actuală. Reuniunea ONU de la 15 martie a demonstrat zelul lui Perthes, detaşat de realitate şi precipitat în transferul puterii administrative militare unei administraţii civile, în locul formării unui guvern care să permită crearea unui comitet de redactare a unei noi Constituţii. Punctul pozitiv: nu sunt semne de radicalizare de natură religioasă. Ţările din regiune pot contribui la soluţionarea conflictului şi deja Emiratele Arabe Unite, Arabia Saudită şi Egiptul au avut iniţiative considerate ca pozitive. Alţi parteneri externi în principal China şi Rusia vor să împiedice –declarativ un conflict dechis prelungit. În fine Sudanul are o datorie externă de 60 miliarde dolari din care cea mai mare parte către China. Rusia este bine plasată pentru favorizarea apropierii între Burhan şi Dagalo şi în timpul vizitei, în Sudan, Serghei Lavrov s-a înlnit cu fiecare în parte. Sudanul a figurat în discursul telefonic de vinerea trecută între prinţul moştenitor saudit Mohamed Bin Salman şi Vladimir Putin. Se vorbeşte în media de descoperirea unui filon de aur la nord de Darfur şi prospecţiunile au atestat un kg de aur la 50 kg de pământ. 100.000 de persoane caută aur în Jebel Amir, iar societatea Wagner condusă de Evgheni Prigojine ar controla societatea Meroe Gold.
