Celebrarea celor 25 de ani de Parteneriat Strategic, dintre SUA şi România, la Muzeul de Artă din Craiova, eveniment prefaţat de expoziţia fotografică itinerantă „Noi, poporul / We the people”, a fost un moment cardinal în viaţa marelui municipiu, şi nu numai. N-a fost din cale afară inspirată alegerea sălii, care a găzduit evenimentul, canicula s-a dovedit devastatoare, dar unele dintre alocuţiuni, cea a primarului Lia Olguţa Vasilescu, prin pragmatismul şi concizia ei, şi a ataşatului cultural al Ambasadei SUA la Bucureşti, William O’Connor, au punctat ceea ce trebuia punctat. Ceea ce nu s-a relevat, fie şi en-passant, în suita de alocuţiuni, a fost un detaliu cu simbolistica lui specifică. Parteneriatul Strategic, de acum 25 de ani, n-a inaugurat relaţiile de o amplitudine covârşitoare, între România şi SUA, de-a lungul anilor anteriori, ci le-a cimentat pur şi simplu, dacă se poate spune aşa. SUA au fost din totdeauna o aspiraţie, un covârşitor model de democraţie, un azimut pentru români. Când preşedintele Richard Nixon sosea în după-amiaza zilei de 2 august 1969 la Bucureşti, la invitaţia liderului politic de atunci –prima vizită într-o ţară socialistă- a fost, consemna presa vremii, impresionat de primirea călduroasă, exuberantă, făcută de bucureşteni, de-a lungul întregului traseu. Imaginile de arhivă probează această realitate. În 1973 (4-7 decembrie), Nicolae Ceauşescu era invitat la Washington de Richard Nixon, gratulându-l cu destule măgulitoare aprecieri. De care n-au beneficiat mulţi alţi invitaţi. Când în 1978 liderul de la Bucureşti era invitat la Casa Albă, de data aceasta, de Jimmy Carter, preşedintele SUA, într-o fotografie memorabilă acesta apare zâmbind ţinându-l prieteneşte de umăr pe invitatul său. N-am cunoştinţă câţi lideri ai lumii, poate chiar preţuiţi la Casa Albă, nu din blocul răsăritean, au avut privilegiul de a recepţiona un asemenea gest. Un alt exemplu memorabil la îndemână: prezenţa delegaţiei de sportivi a ţării noastre la Jocurile Olimpice din 1984. Cum americanii boicotaseră ediţia precedentă, de la Moscova, din cauza invaziei în Afghanistan a armatei ruse, ordinul Kremlinului era ca nici o ţară socialistă să nu fie prezentă la Los Angeles, povesteşte Mircea Maliţa, pe atunci ambasadorul României în SUA, în cartea sa „Secolul meu scurt”. „Am numărat de câte ori s-a ridicat de pe scaun, de acolo de unde urmărea festivitatea, preşedintele Ronald Reagan: de trei ori. Atunci când a trecut delegaţia SUA, când a trecut în aplauzele mulţimii cea română şi când au defilat chinezii, care nici ei nu-i imitaseră pe sovietici(…). Nu pot să aştept o recunoaştere mai mare ca aceasta, mi-am spus atunci”. Nu mai amintim vizita din 1979 la invitaţia lui Jimmy Carter. Fireşte toate aceste detalii istorice, care sunt cunoscute, neîndoielnic, de Ambasada SUA de la Bucureşti, nu pot fi ocultate. Românii n-au devenit pro-americani, după semnarea Parteneriatului Strategic, chiar dacă după anul 2000 s-au manifestat ca radicali atlantişti, refuzând stilul diplomatic de a fi „şi cu Estul şi cu Vestul”. Ei au nutrit mereu sentimente de preţuire autentică, perenă, care au constituit pilonii unui parteneriat poate exemplar. Că şi americanii, în logica lucrurilor, trebuie să răspundă, pe măsura afecţiunii noastre nefisurate, prin gesturi adecvate, inclusiv în plan economic, nu doar militar, înţelegând contextul geo-politic (pentru ei ne-am răcit de chinezi) este o realitate ce nu o putem escamota doar prin declaraţii de preţuire sinceră reciprocă. În rest evenimentul de miercuri după-amiază, de la Muzeul de Artă a fost unul cu destulă efuziune sentimentală, resimţită, bănuim reciproc, în pofida caniculei.