Extinderea NATO şi Rusia: Mituri şi realităţi!

0
986

Pentru a justifica tensiunile actuale, după debutul crizei la frontierele Ucrainei, Vladimir Putin a reiterat cu obstinaţie că NATO n-a respectat promisiunile formulate în anii 1990, de a nu integra ţări din Europa centrală şi răsăriteană. În retorica lui Vladimir Putin, deloc paradoxal, Rusia este victimizată, iar „agresorul” este NATO. „Noi am fost escrocaţi, înşelaţi”, cum declara într-un discurs la 1 februarie a.c.. Această idee a trădării occidentale se află de ani buni în repertoriul argumentării ruse. În noul context geopolitic, faptele istorice de atunci au o interpretare cel mult discutabilă. Documentele declasificate (apud „Crise en Ukraine: pourquoi la Russie affirme avoir ete trahie par OTAN” – Franceinfo) vorbesc de faptul că pe lângă acceptarea statutului Germaniei reunificate, Mihail Gorbaciov a consimţit şi opţiunea rămânerii în NATO, James Baker, secratarul de stat american, asigurându-l verbal că prin „jurisdicţia actuală, NATO nu se va extinde un deget spre Est”. În faţa celebrului regizor american Oliver Stone, în iulie 2015, Vladimir Putin evocând episodul major din istoria relaţiilor internaţionale spunea: „Nimic n-a fost trecut pe hârtie. A fost eroarea lui Gorbaciov. În politică totul trebuie scris, deşi inclusiv o garanţie pe hârtie poate să fie violată. Gorbaciov a considerat că doar cuvântul dat este suficient”. Anii 90 au fost o perioadă de mari perturbări prin destrămarea URSS şi a blocului răsăritean. În 1991, în partea a doua a anului, pe lângă ce s-a întâmplat la Moscova, americanii au avut probleme cu intervenţia Irakului în Kuweit. Nimeni nu-şi putea imagina o zonă gri, în Europa, cu statut neclar şi o prosperă şi atrăgătoare altă parte a continentului. Şi fireşte, toate ţările Europei centrale şi orientale au cerut integrarea în NATO, înfricoşate şi de războiul Moscovei în Cecenia, în 1994. Cine le putea nega suveranitatea şi refuza opţiunea? Argument utilizat şi în prezent de Occident. Ca să nu mai spunem că însăşi Rusia şi-a încălcat promisiunea scrisă, contrasemnată, prin memorandumul de la Moscova din 1994, prin care garanta integritatea teritorială Ucrainei, cu peninsula Crimeea încorporată. Dăruită, e drept, de Hrusciov în 1954. Promisiune violată prin reanexarea Crimeei în 2014. Orice reacţie mai serioasă în legătură cu extinderea NATO, din partea Rusiei, trebuia bine cumpănită. Mai ales că avea nevoie de ajutorul economic al Occidentului, întrucât ţara se afla în pragul colapsului. La începutul lui 1991 primele cereri de aderare la NATO au sosit din Ungaria, Cehoslovacia, Polonia şi România. O delegaţie a Parlamentului rus, s-a înlnit cu secretarul general al NATO, Manfred Worner, şi a aflat că 13 state membre din Consiliul NATO din 16 se pronunţă contra unei lărgiri, pentru a nu fi izolată Rusia. Povesteşte Vaclav Havel, preşedinte al Cehiei (1993-2003) în cartea „Pe scurt vă rog” (Ed. Curtea Veche 2009) despre Parteneriatul pentru Pace şi actul fondator în relaţiile NATO – Rusia. La data apariţiei cărţii menţionate, nimeni nu anticipa ce avea să urmeze. „Am o amintire interesantă (pag. 300): Elţân cu care am avut o relaţie foarte amicală se afla la Praga şi l-am întrebat dacă îl deranjează foarte mult că dorim să intrăm în NATO. Mi-a răspuns că este problema noastră. L-am rugat să repete acest lucru şi la conferinţa de presă. Într-adevăr a reiterat această aserţiune şi acolo, iar după ce am plecat împreună de la conferinţă m-a întrebat dacă a vorbit bine şi dacă eram mulţumit. 15 zile mai târziu, ministerul rus de Externe transmitea tuturor guvernelor statelor occidentale un memorandum în care era scris că Rusia va înţelege extinderea ca act inamical. Iată nişte deprinderi orientale. Din motive de ritual spui un lucru pe care nu-l iei ulterior în serios”. Contrar a ceea ce se afirmă Rusia n-a fost exclusă de la chestiunea securităţii Europei după războiul rece. Un proces de lărgire a făcut unanimitate în sânul NATO. Parisul şi Berlinul nu s-au arătat deloc încântate de aderarea Ucrainei. Chiar dacă gestul lor a fost văzut ca unul de febleţe faţă de Kremlin. Lărgirea NATO a iritat de la început Rusia. A mărit aria de securitate a Europei spre est şi a îngrădit spaţiul vital de securitate al Federaţiei ruse. Toate cele 5 valuri de extindere spre Est au declanşat zgomot dinspre Moscova, dar de nici o extindere nu s-a temut mai mult ca de posibilitatea aderării Ucrainei şi Georgiei.