După Kirghisztan în 2019, războiul Armeniei cu Azerbaidjanul în 2020, Belarus anul trecut, un nou domino a clătinat o ex-republică sovietică, unde manifestanţii revoltaţi de creşterea preţului la gaze au provocat, mai întâi în vestul ţării, apoi în restul ei, confruntări de amploare cu forţele de ordine. Soldate cu zeci de morţi inclusiv din rândul forţelor de ordine şi securitate, dar şi sute de răniţi. În noaptea de 5 spre 6 ianuarie, manifestanţii au luat cu asalt sediile administrative din capitala ţării, şi în faţa unei explozii sociale fără precedent, în această ex-republică sovietică stabilă, preşedintele Kassim Jomart Tokayev, după ce iniţial a dispus deschiderea focului, afirmând că ţara a fost atacată de 20.000 de bandiţi cu un plan clar, a făcut apel la Organizaţia tratatului de securitate colectivă (Armenia, Belarus, Tadjikistan, Rusia, Kazakhstan) de a contribui cu contingente militare pentru „menţinerea păcii”. Ieri, preşedintele ţării a declarat că ordinea constituţională a fost parţial restabilită şi toate regiunile au fost liberate şi plasate sub protecţie. De fapt ce s-a întâmplat? Catalizată de criza economică şi sanitară, explozia socială are la origini inegalităţile şi demografia dinamică a populaţiei, şi pe modelul „primăverii arabe”, cum s-a spus, noua generaţie ameninţă cu explozia unui sistem social şi politic rigid şi vetust. Analiştii politici enunţă puncte de vedere diverse, mai mult sau mai puţin riguros calibrate. Cert este însă faptul că majoritatea ţărilor ex-sovietice din spaţiul Asiei Centrale n-au cunoscut timp de mai multe decenii, decât un singur conducător, încât după despărţirea de aceşti autocraţi, atât ei cât şi anturajul lor au fost tentaţi să-şi păstreze privilegiile şi să controleze tranziţia politică. În Kazakhstan, fostul preşedinte Nursultan Nazarbaev a renunţat la funcţie la 78 de ani, în martie 2019, fără presiunea străzii după 28 de ani de domnie. Fiica sa, Dariga Nazarbaeva a prezidat Senatul până în mai 2020, iar ginerele său, Timur Kulibayev conduce holdingul Samruk-Kazyna, care grupează mai multe anteprize publice din sectoare cheie. Dacă succesiunea n-a produs bulversări s-a datorat şi faptului că noul preşedinte Takayev, diplomat de formaţie, deşi a menţinut linia autoritară a predecesorului său, a căutat să regenereze viaţa politică, prin promovarea unei generaţii de tehnocraţi, apţi să diversifice o economie în care petrolul şi gazele reprezintă principala resursă bugetară. Potrivit unor studii, Kazakhstanul ar dispune de peste 30 de miliarde barili de petrol (1,8% din rezervele mondiale) şi rămâne o putere energetică, de luat în seamă. Politica externă „multivectorială”, prin echilibrarea intereselor Rusiei, Chinei şi Occidentului a devenit tot mai vizibilă, mai ales că integrarea în uniunea economică euro-asiatică n-a adus beneficiile scontate: firmele naţionale au fost concurate de cele ruseşti, unele dintre acestea devenind victime colaterale ale sancţiunilor occidentale impuse Rusiei după anexarea Crimeei în 2014. Pe plan strategic dependenţa de tehnică militară rusă s-a accentuat în ultimii ani. Deşi tehnică militară s-a importat atât din Turcia cât şi din Italia, două ţări membre NATO. Ceea ce frapează însă sunt inegalităţile regionale: regiunile sudice au indicatori sociali degradaţi (spitale prost dotate, şcoli fără profesori, tineri în şomaj) în timp ce regiunile nordice resimt avantajele zăcămintelor de petrol. În 2019 pentru a protesta contra schimbării denumirei capitalei Astana în Nursultan, simbol al cultului personalităţii fostului preşedinte Nazarbaev, mişcările civice ale tinerilor au fost asfixiate. Pentru moment s-ar putea reinstala liniştea, dar viitorul statelor centru-asiatice depinde de evoluţia contextului geo-politic regional, în principal Rusia, dar şi cel mondial. Pentru Moscova, cu numai câteva zile înaintea discuţiilor programate cu Washingtonul şi apoi cu oficialii NATO pe tema Crimeei, turbulenţele din Kazakhstan n-au picat deloc bine şi la nivel retoric Kremlinul arată… spre alte zări, de unde ar fi fost „importate”.