Domnul Ion Cristoiu, ziarist emblematic al presei autohtone, chemat să-şi dea cu părerea peste tot şi despre orice, se arată impacinentat de Digi24, „o televiziune pe care la vremea respectivă, ar fi invidiat-o FSN-ul lui Ion Iliescu, făuritorul şi finanţatorul ziarului numit Vocea României. Ziariştii care linguşau puterea fesenistă, prin Vocea României, ne lăsau impresia nouă, celor din presa independentă, că ne fac cu ochiu în timp ce ne ciomăgeau la ordinele Cotrocenilor.” Iritarea lui Ion Cristoiu, în editorialul publicat pe blogul său, preluat şi de alte site-uri, reprezintză fireşte punctul său de vedere, de jurnalist cu experienţă, călit în furtunile vieţii. Un singur amendament: deşi doar „Vocea României” –cu scurtă existenţă în peisajul media este citată-, cine mai putea în vremurile, la care face referire distinsul jurnalist, să distingă care erau „albii” şi care erau „roşii”? Fiindcă, de pildă, un articol demolator la adresa maestrului găsim în „Dilema” (21-27 februarie 1997) sub semnătura lui Andrei Pleşu, care îl compara cu un „amestec de Cocoşilă şi Dumitru al lu Nae, reveniţi în poiana lui Iocan, după câţiva ani de învăţătură la seral”. Ce scriau publicaţiile lui C. V. Tudor despre „presa independentă” nu se mai pune. Cartea „obiectivităţii”, în media autohtonă, şi nu numai, a fost de-a lungul timpului, şi ne referim cu precădere la perioada interbelică, pe care Ion Cristoiu –avem convingerea- o cunoaşte din lecturile cotidiene la Biblioteca Academiei, o vagă temă de dezbatere. Face însă maestrul Ion Cristoiu în articolul său o afirmaţie notabilă, graţie sănătosului dumisale instinct: „Sunt mulţi care deplâng existenţa acestui post (n.r. Digi24) reprezentativ pentru cârdăşia dintre presă, afaceri şi politică în post-decembrism. Modelul e arhicunoscut”. Corectă afirmaţia. Numai că „modelul” e preluat, chiar din luminoasa perioadă interbelică, la care le place multora să se raporteze. Şi cu noimă şi fără. Saturat de criticile sistematice, la care era supus, când de Pamfil Şeicaru, când de Nichifor Crainic, când de alţi polemişti înverşunaţi, marele prozator Liviu Rebreanu, director la Direcţia Educaţiei Poporului, i-a făcut portretul lui Nichifor Crainic într-un articol publicat în „Adevărul literar şi artistic” (nr. 519/ 5 aprilie 1931) preluat în „Jurnalul”, îngrijit de Nicolae Gheran şi fiica marelui scriitor, Puia Florica Rebreanu (Ed. Minerva, 1984). Şi l-a pus la „ecograf”, desfiinţându-l literalmente cu argumente infailibile. La vremea respectivă, vreo trei locuri de deputaţi, în Parlamentul ţării, erau acordate directorilor de mari ziare din Capitală, mai multe şi mai bune calitativ decât cele actuale. Nichifor Crainic ratase demnitatea menţionată, „deşi se sacrificase pentru partid”, cum spunea. Motivul exploziei sale, pe vremea când scria la „Gândirea”, era însă repartizarea ajutoarelor obişnuite „de tipărire” pentru revistele literare şi culturale. „Gândirea” lui Nichifor Crainic primise o subvenţie de 300.000 lei, suma cea mai mare dintr-un fond de 1.800.000 lei. Cerea însă suplimentarea acesteia, cu încă 200.000 lei, sumă aprobată de un sub-secretar de stat, dintr-un alt fond, pe care a şi primit-o, într-un moment când Liviu Rebreanu lipsea din minister. Şi care la revenire i-a blocat suma iniţială de 300.000 lei. Cum Nichifor Crainic a fost îndepărtat şi dintre angajaţii Educaţiei Poporului, unde primea 13.000 de lei pe lună pentru o muncă de nimic –de fapt o sinecură- sigur că nu i-a căzut bine. „Moralistul este profesor de teologie, care aleargă de la catedră la cârciumă şi pentru care beţia şi taverna sunt supreme bucurii ale vieţii. Sau domnul Crainic nu îl cunoaşte pe acel profesor de teologie?”, scria Liviu Rebreanu. Tot în acea perioadă, în „Universul” lui Stelian Popescu, la rubrica întâmplărilor din Capitală, se relata despre bătaia mâncată de „un oarecare Ion Dobre, zis şi Nichifor Crainic, profesor de teologie, la un restaurant de noapte”. Polemica a mai continuat, dar puţină vreme, fiindcă credibilitatea lui Liviu Rebreanu nu era pusă la îndoială, iar şantajul lui Nichifor Crainic s-a dovedit inoperant. Să revenim: partizanatul postului de televiziune, la care Ion Cristoiu face referire, nu este insolit, dacă ne reamintim la ce făcea Realitatea în 2004, premergător alegerilor prezidenţiale, cât de mărunt îl toca pe Adrian Năstase, seară de seară şi cum îl gâdila pe Traian Băsescu. Că după o vreme unii poate au regretat, asta este o altă poveste. Că unii politicieni, şi aici Ion Cristoiu are din nou dreptate, văd presa ca pe un instrument de scărpinat pe spinare este adevărat, dar din păcate fără nici un leac, fiindcă televiziunea publică, considerată ca obedientă în anii 90, s-a văzut depăşită în obedienţă de unele staţii noi, independente „suficeint de înnoitoare”. Gazetarii sunt ipostaza noastră publică. Când vor să laude linguşesc, când vor să critice înjură. Cu riscul de a mă repeta, „moralitatea” de acest calibru, este iradiată de perioada interbelică, şi nu de alte vremuri. E o părere.
