În România există destule drame care se repetă ciclic. Unele abia dacă mai sunt băgate în seamă, de cei aflaţi în afara fenomenului, deşi rămân apăsătoare pentru cei care le suportă consecinţele. Sunt nenorociri, unele banalizate, altele supralicitate, dar care nasc mereu şi mereu obligaţii pentru guvern. În 2005, când Traian Băsescu dorea „anticipate” cu orice preţ, pentru a scăpa de „soluţia imorală”, inundaţiile au lovit năpraznic două judeţe din vestul ţării: Caraş-Severin şi Timiş. Când conduci un guvern, asemenea nenorociri parcă se petrec mereu chiar la tine acasă. Trebuie să te deplasezi la faţa locului, să discuţi cu sinistraţii, să găseşti soluţii, să identifici fonduri, mai ales că de regulă eşti luat pe nepregătite. În iulie 2005, din câte ne amintim, premierul de atunci, Călin Popescu Tăriceanu, a tras frâna de mână atât de brusc şi a refuzat să mai demisioneze, cum lăsase de înţeles, alegându-se şi cu o poreclă, aducându-şi contribuţia la democraţia prin bâlbâială, cum i s-a imputat. În bagajele coaliţiei DA se găsea o singură muniţie: anti-pesedismul. Pe care şi liberalii, dar şi democraţii se încăierau. Ca şi acum. Partidul Naţional Liberal nu are alt proiect de emancipare, nu are priorităţi, în afara anti-pesedismului, atât de obsedant trâmbiţat. Pregătirile pentru anticipate, deşi încurcate, prin ultima decizie a CCR, rămân timide prin apariţia cazurilor de coronavirus, confirmate nu doar în Europa, ci şi în ţara noastră –trei cazuri de infectare cu COVID-19-, în condiţile în care avem un guvern provizoriu în exerciţiu şi altul cu aceeaşi componenţă, dar nu acelaşi premier în aşteptarea confirmării în Parlament. Oricum numai de anticipate n-ar mai trebui să se vorbească. Discuţia în sine devine iraţională. Cum nu există motive de panică? Când o şedinţă CSAT a fost dedicată măsurilor de excepţie în cazul coronavirus. Liderii europeni, precum Emmanuel Macron şi Giuseppe Conte, la summit-ul italiano-francez de la Napoli, au căzut deunăzi de acord că lupta împotriva epidemiei generată de coronavirus COVID-19 este indisolubil legată de solidaritatea europeană. Dacă orice tentativă de isterie mediatică trebuie repudiată, şi minimalizarea efectelor negative, din motive politicianiste, trebuie să aibă acelaşi tratament. Declaraţia comună a celor doi lideri europeni, Macron şi Conte, este un exemplu de luciditate. Peste tot se caută soluţii adecvate, cât mai bine calibrate. Nu se închid frontierele deocamdată, dar se intreprind alte măsuri concrete vizând manifestările publice. Dacă liderii social-democraţi, într-un moment de reală înţelepciune au decis amânarea sine-die a congresului PSD, prevenind orice capcană în care ar fi putut cădea pe fondul emoţional cauzat, poate că lucrurile ar trebui să intre în normal şi în privinţa discuţiilor despre posibilele anticipate. Oricum, de acum, de-a dreptul imposibile.
