Mircea Geoană şi utopicul său „război personal”

1
416
Mircea Geoană

Psihologic vorbind, Mircea Geoană, senator de Dolj, preşedintele Senatului, până ieri, când a fost revocat, fost lider naţional al PSD şi candidatul respectivului partid la alegerile prezidenţiale din 2009, poate fi înţeles. A încercat un război personal de gherilă, sortit a priori eşecului. Uitat prea repede de vechii trepăduşi, cu etica precară, politicieni mărunţi, inexpresivi, pe care îi promovase, gata să se bucure pe lângă orice nou patron politic, a trăit un coşmar, în şedinţa extrem de tensionată a Comitetului Executiv al PSD, în care s-a decis excluderea sa cu 50 de voturi „pentru”, 5 voturi „împotrivă” şi 3 abţineri. Anterior, BPN al PSD decisese înlocuirea lui Mircea Geoană cu Titus Corlăţean, la conducerea Senatului, la care nu s-a conformat şi, automat, Comisia de Integritate, condusă de senatorul Dan Şova, pe 14 noiembrie a.c., a decis – cu 43 de voturi „pentru”, 5 voturi „împotrivă” şi 2 abţineri – să recomande Comitetului Executiv al PSD excluderea sa din partid. Sufleteşte erodat de întreaga poveste şi de excesul atacurilor al căror ţintă devenise – nu e mai puţin adevărat, şi prin aportul său –, Mircea Geoană a crezut, până în ultimul moment, în propria temeritate de a-i înfrunta deschis pe toţi adversarii săi, mai vechi, dar şi de conjunctură. Numai că planul său tactic s-a dovedit utopic. Chiar dacă motivele invocate prin raportul Comisiei de Integritate a PSD păreau superflue, insuficient de concludente, vechii săi comilitoni au întors, fără ezitare, armele, cu o dezinvoltură dubioasă, considerându-l un pol al negativităţii, un tărâm al negrului radical, evocând apăsat, acum, pierderea alegerilor prezidenţiale din 2009 şi din cauza neuitatei vizite aberante, în preziua „marii finale”, la domiciliul lui SOV. Magnitudinea acelei decepţii nu fusese înţeleasă nici după ce pierduse, la puţin timp, şi conducerea partidului. Se putea salva, in extremis, carismaticul om politic? Aceasta este întrebarea. Şi răspunsul nostru este afirmativ. Cu o singură condiţie: să fi abordat o cu totul altă atitudine, realmente înţeleaptă, în şedinţa Comitetului Executiv al PSD, nu atât printr-o desăvârşită „autocritică tovărăşească”, cât prin inducerea sentimentului de bună-credinţă, de care a fost mereu animat. Mai mult: putea accepta, deschis, că mai şi greşise, repetat, dar fusese prost aşezat, de la o vreme, suspectat, simţindu-se uneori într-o rezervaţie experimentală, în care trebuia să dea teste de moralitate, de justeţe ideologică, de principialitate, fără a fi încercat vreodată să întunece, cu neghina sa, recolta cristalină a virtuţilor din grădina mai nouă a lui Victor Ponta. Devenise, cu alte cuvinte, teoreticianul defazat al unei drame, care, în imediatul ei, e inanalizabilă. Dincolo de schematisme, ideosincrasii, convingeri inerţiale, avea disponibilitatea să-şi convingă vechii comilitoni că, după ce fusese expresia speranţei lor, sursa lor de curaj şi solidaritate, nu devenise, ex abrupto, sursa de amărăciune, de disperare şi de dezbin. În materie de onestitate şi căinţă, nu există „prea târziu”. Recuperările sunt oricând posibile, binevenite, îmbucurătoare. Propunând acceptarea unei formule de convieţuire cordială, prin dizolvarea reciprocă a resentimentelor primare, poate că Mircea Geoană ar fi reuşit înduioşarea majorităţii de oameni furioşi ai Comitetului Executiv al PSD. Preferând un război utopic, nu avea nici o şansă de izbândă ştiind că, în tabăra celor care îl contestau pe faţă, coagularea avusese loc şi prin manevre impure, negustoreşti, aşteptarea de privilegii, adică eventuale funcţii. Decentă atitudinea preşedintelui Consiliului Judeţean Dolj, Ion Prioteasa, preşedinte al PSD Dolj, care a votat împotriva măsurii radicale, aşa cum, de altfel, îi recomandase majoritatea militanţilor social-democraţi doljeni, dacă nu cumva chiar o probă de caracter. Mutând cu negrele, dar lipsit de autoritate metafizică, Mircea Geoană avea şanse minime să iasă basma curată într-o confruntare cu adversari numeroşi, vindicativi, care reţinuseră, din lunga colaborare, doar ce le convenise. Exclus din PSD, a exclamat cu cinism filipica: „Adio tovarăşi!”. Preferabil ar fi fost altceva. Se spune că în preziua execuţiei sale, Danton (actor al revoluţiei franceze) ar fi mărturisit: „Uneori puterea le rămâne, în final, celor mai ticăloşi”. Condus în piaţa unde trona ghilotina, a strigat: „Robespierre, îmi vei urma”. Ceea ce s-a şi întâmplat, după patru luni. Şi încă un detaliu: organizaţia social-democraţilor doljeni l-a adoptat pe Mircea Geoană, l-a susţinut necondiţionat, i-a dat chiar „lustru de militant”, dar mai mult nu i se putea pretinde, la forfotelile fără rost din ultima vreme, decât cu preţul fracţionismului necugetat şi contraproductiv politic.

 

1 COMENTARIU

Comments are closed.